Basarabia Forum

Citim transcrierea interviului cu istoricul Nicolae Bulat din Cetatea Sorocii ºi înþelegem cã articolul este… "gata fãcut". Ar trebui doar, ca sã ne încadrãm în spaþiu fãrã a-i risipi vorbele, sã renunþãm la întrebãrile noastre ºi la orice ditiramb jurnalistic ºi sã-i dãm cuvântul în întregime.



Pasionat, plin de vervã, neostoit, Nicolae Bulat e demn urmaº al sorocenilor care au apãrat cetatea ºi graniþa, la Nistru, de tãtari, de cazaci, de muscali. Doar cã el, istoricul, a avut o misiune încã mai grea: a trebuit sã apere istoria româneascã (întreagã!) de mucegaiul falsificãrii sovietice. A trebuit, ºi trebuie încã, s-o rosteascã apãsat, de câte ori pare cã boala se-ntinde, furându-ne (furându-le lor, sorocenilor, basarabenilor) adevãrurile. Dar sã-l lãsãm pe istoric sã grãiascã!



ÎNCEPUTURI. "Cetatea a fost menþionatã documentar la 12iulie 1499, când boierii din sfatul domnesc au parafat tratatul de pace cu polonezii care au fost zdrobiþi în Codrii Cosminului de ªtefan Vodã. Printre martorii oculari chemaþi la acest eveniment a fost ºi Pan Costea, pârcãlab de Soroca. La acele vremuri aici era deja o cetate. Era din lemn ºi pãmânt sau era din piatrã? Nu ºtim. Unii spun cã cetatea actualã a fost ridicatã pe vremea lui Petru Rareº, prin 1543-1546. A doua domnie a lui Rareº. Dar eu, uitându-mã la pereþii acestei cetãþi, vãd mai multe inele. Iatã, sã numãrãm: unul, doi, trei, patru, cinci, ºase. Cu fundamentul se fac ºapte. Ca la copaci. Eu cred cã aceste inele sunt anii de construcþie. Se pare cã cetatea a fost construitã într-un timp mai lung, poate vreo 10 ani. Petru Rareº a reparat Hotinul ºi eu cred cã e posibil ca el sã fi reparat ºi Cetatea Soroca. A ridicat zidul interior, a construit beciurile, galeriile subterane."



STRUCTURI DE APÃRARE. "Dacã ne uitãm la arhitectura cetãþii, ea se aseamãnã cu cea a castelelor din secolele XIV-XV. Eu cred cã Cetatea Soroca a fost construitã o datã cu Hotinul ºi cu Tighina, în a doua jumãtate a secolului al XIV-lea sau la începutul secolului al XV-lea, în timpul domniilor lui Petru Muºat ºi/sau Alexandru cel Bun. Cu toate cã nu avem documente. În Cornwall, Mare Britanie, existã un castel care se numeºte Restormel. El e constituit dintr-un turn gigantic, exact ca la Soroca. Chiar ºi diametrul este aproximativ acelaºi. Soroca – 30 m, Restormel – 34 m. Englezii îl numesc «turn carapace», dacã te-ai blocat în el ºi ai închis porþile, nu te mai scoate nimeni. Castelul Del Monte din Italia, lângã Bari (anul 1240), este un octogon cu opt turnuri împrejur. Castelul Queenborough din Kent, Marea Britanie, e un turn gigantic cu ºase turnuri mai mici împrejur. ªi Soroca are cinci turnuri. Specific acestui tip arhitectural este îmbinarea a trei trãsãturi caracteristice: rotunjime, sistem concentric de apãrare, iar punctul slab – poarta – era perfect apãrat de artilerie, din flancuri. Soroca a fost construitã pentru a crea o frontierã politicã la Nistru. Peste Nistru era altã þarã, altã culturã, alt popor. Acolo era stepa sãlbaticã. Cetatea rãspundea de securitatea þãrii. De securitatea celor douã capitale: Suceava, mai întâi, apoi Iaºii. Rãspundea ºi de securitatea comercialã a þãrii. Suntem la vad, la trecãtoare, ºi aveam de apãrat porþiunea de Nistru de la Nãslavcea pânã la Vadu lui Raºcu. În cetate erau pârcãlabul, administratorul ºi conducãtorul þinutului Soroca ºi al steagului militar (formaþiune de luptã medievalã), dar ºi marele cãpitan de frontierã cu alþi cãpitani mai mici. Þinutul Soroca a existat peste 500 de ani, fiind distrus numai în urma reformelor bolºevice, dupã 1940." ªi-aici Nicolae Bulat se opreºte, arãtând teatral spre intrare: "E cald. Cetatea se aseamãnã uneori cu un ceaun în care fierbe mãmãliga. Nu mai avem podul «balansator» la intrare, nu mai sunt porþile de atunci ºi nici capcana: o podea din douã pãrþi, care se lãsa în jos, având dedesubt o groapã cu þepuºe". ªi-acum se face una cu apãrãtorii de odinioarã ai cetãþii: "Noi schimbãm des þepuºele, ca sã fie mereu proaspete. Iar cum suntem de fire ºugubeþi, scriem cu cuþitul pe þepuºe: Bine aþi venit la noi, la Soroca! De nu le place, sã se întoarcã în Fundul Tartarului. Talpa Iadului, pentru moldoveni. Pentru cã nimic nu era mai straºnic decât tãtarii din stepa Volgãi…".



Câteva tehnici de construcþie medievale: "Nu departe de Soroca este o carierã de granit ºi de calcar. Meºterii s-au folosit nu de roca puternicã, ci de calcar. De ce? Calcarul amortizeazã lovitura de ghiulea. ªi nu face schije. Mortarul? O poveste menþioneazã cã meºterii medievali utilizau proteine de animale: brânzã, ouã, lapte sânge. Scoteau apoi din mlaºtinã niºte minerale folosite pentru a pregãti mortarul. Cetatea Soroca s-a pãstrat în proporþie de de 75%-80% datoritã acestui procedeu".



NUNÞI ªI RÃZBOAIE. "Cronica spune: «De noroc era Petru ªchiopu cu cazacii ãºtia. Nu scãpa bine de unul, cã altul venea degrabã!» Da’ credeþi cã numai pe el îl podidea aºa norocul? Ia hai sã vedem ce-a pãþit Vasile Lupu cu cazacii! Cazacul Bogdan Hmelniþki a vrut-o de soþie pe Ruxandra pentru Timuº, fiul lui. «Ori ne dai fata, ori luãm târgul Iaºi. Alege!» Ruxandra era cultã: vorbea turca, poloneza, greaca. Cazacii – niºte barbari. Sunt bãtuþi însã la Beresteciko ºi Lupu zice cã nu-i mai dã fata. Hmelniþki vine cu 17.000 de cazaci la Soroca, spre Iaºi. Câºtigã ºi-n 1652 se face nunta. Peste un an, Timuº este ucis la Suceava. Ruxandra naºte doi gemeni care mor. La 1667 face cadou toatã averea ei la Sfântul Munte, Mãnãstirii Vatopedu. Se întoarce acasã la 40 de ani. În 1686 se ascunde în Cetatea Neamþului, unde este omorâtã de Vasile Krupenski. Sã vedem însã ce se mai întâmplã la Soroca? În 1691 în cetate se aflã o garnizoanã polonezã. Leºii construiesc un nou val în jurul cetãþii. Constantin Cantemir încearcã sã o cucereascã ºi nu reuºeºte. La 17 iunie 1711 trece Nistrul la Soroca þarul Petru cel Mare. În 1738 începe secolul de rãzboaie ruso-turce ºi Soroca este incendiatã. În anii ’30 Radu Vulpe face primele investigaþii arheologice privind cetatea. În 1958 sovieticii fac unele reparaþii. Restaurãri nu s-au fãcut niciodatã. În 1970 este din nou reparatã. Acum avem un proiect de restaurare ºi tot aºteptãm sã fie aprobat."

Cu mâinile curate, Mãria Ta!

"Povestea vine aºa: doi boieri, Grigore ºi Alexa, au furat þara, cu cazacii împreunã. ªi au fost duºi la cetate, ºi ei, ºi cazacul Petru. Cazacul a fost tras în þeapã, iar boierii judecaþi de domn. Vodã Petru ªchiopu a ieºit în faþa cetãþii ºi a cerut boierului Grigore sã-ºi spele mâinile, cã-s murdare. Dar boierul a spus: «Sunt curate mâinile noastre, Mãria ta!». Dar armãºelul ªeptilici, stãpânul închisorilor, zice: «Du-te, omule, ºi-þi spalã mâinile, dacã zice vodã!». Ei, boierii, zic cã nu. Un bãiat care fãcea straja a pus mâna pe suliþã ºi a înfipt-o drept în fundul pãcãtosului: «Du-te ºi-þi spalã mâinile, cã ai furat þara!». Vodã i-a despicat pe vinovaþi ºi apoi ºi-a ºters sabia de corpurile neînsufleþite ale celor doi.

A vrut s-o bage în teacã, dar s-a rãzgândit. S-a uitat spre mulþime ºi a întrebat: «Da’ la voi cum sunt mâinile?»... «Curate, Mãria ta, curate!», au rãspuns cei de faþã, toþi într-un glas."

Viaþa de fiece zi, la cetate

"Vrãjmaºii veneau toamna. Atunci, toamna, era roada strânsã, viþeii, mieii erau crescuþi deja. În rest, era destulã liniºte. Bucatele le aduceau þãranii dimprejur. Satele erau mici: 30-40 de case. În fiecare trãiau câte cinci oameni, aproximativ. În beciurile din cetate, lângã praful de pulbere, se punea crupa (cereale sfãrâmate), care absorbea umezeala. Se fãceau ºi bucate din crupa asta. Dar cel mai mult s-au gãsit în cetate cupe pentru vin. Parcã era o veselie generalã. Se învârtea la grãtar sau la roatã un bivol, un berbec, o caprioarã, un mistreþ. ªi se bea vin. În rest, se punea pe masã mãmãligã cu mujdei, brânzã, ceapã, carne prãjitã, turte, pâini micuþe. La 1702, un cãlugãr rus, Leonte, mergea spre locurile sfinte. Trece prin Soroca. Spune cã n-avea ce mânca. De ce? Pentru cã la Soroca nu era pâine de secarã. Era pâinea albã. Or, asta lui nu-i convenea." Se mai mânca aici carne la ceaun, legume, miere, plãcinte cu brânzã, cu varzã sau ceapã. Mâncare simplã. Cãlãtorii spun cã boierii noºtri muiau pâinea în vin ºi mâncau. Dacã era o masã mai bogatã, atunci era peºte. Când a venit Nicoarã Potcoavã la Soroca, l-au întâmpinat cu un somn mare. ªi Rareº a fost pescar ºi nu era sat în care sã nu fie heleºteu.

Lumânarea lui Badea Mior

Lumânarea Recunoºtinþei, "monumentul lui Badea Mior", este "ideea" scriitorului basarabean Ion Druþã. "Pe Druþã nu-l mai înþelege nimeni", e de pãrere istoricul Nicolae Bulat. Monumentul – o… lumânare de piatrã care se înalþã, falic, deasupra Vãii Nistrului – a fost ridicat iniþial ca un "omagiu adus autorului necunoscut al baladei Mioriþa". Adicã un omagiu adus lui "Badea Mior", ciobanul "inventat" pentru a da o origine "pur moldoveneascã" baladei. Distinctã de cea din România. A fost "aprinsã la 27 martie 2004". Aºa scrie pe o placã, la vedere. ªi asta pentru a mai "fura" semnificaþia unei zile sfinte din istoria basarabenilor: 27 martie 1918. Unirea cu România. "Ce fel de recunoºtinþã? Ar trebui sã fie o altfel de recunoºtinþã!" Nicolae Bulat declamã: "«Am stat cu sabia în mânã la toate zãrile ºi când s-a frânt oþelul, tainic am aºteptat sã se închege la loc opunând rezistenþã brutalitãþii inteligenþa noastrã. Suntem la noi acasã!». Iatã ce ar cere o lumânare de recunoºtinþã! Cum am fost la Nistru, aºa am ºi rãmas, aici. Englezii spuneau, când au fost în Cetate: «Noi avem Canalul Mânecii ºi au venit normanzii ºi ne-au cucerit. Voi aþi stat sute de ani la un râuleþ de 200 m lãþime ºi aþi rezistat. Aþi fost mai puternici ca noi». Eu zic: «Noi am rezistat fiindcã aveam toatã Europa în spate ºi eram rãspunzãtori nu numai de noi, dar ºi de voi. Cã dacã veneau hoardele tãtare din stepa Volgãi, din fundul Tartarului – cum zicem noi –, sã ºtiþi cã veneau ºi peste voi!»".

CAPELÃ

"Are hramul Sfântului Gheorghe. În 2001 a fost la cetate primarul din Rãdãuþi. Mi-a spus: «Domnule Bulat, vrei o catapeteasmã?» Eu am zis «Chiar sã nu vreau, da’ tare vreau!...» La 28 septembrie 2002 a fost sfinþitã de stareþul Mãnãstirii Putna, care a venit cu icoana Sfântului ªtefan pictatã de cãlugãrii Putnei"

Nicolae Bulat istoric

ETIMOLOGII

"Soroca! Sunt mai multe etimologii posibile. De la «sorok = patruzeci». Sau «sorok = coþofanã». Dar ºi de la «Sorca» – numele stãpânei moºiilor din zonã. Sau de la unul «Soare», ori «Sorocilã», care avea ºi el acareturi pe-aici. Altã ipotezã: sãtenii aduceau alimente, dãri, pentru garnizoanã, la un anumit termen, un anumit... soroc. Sau: «soroceala = simbria pe care o lua un þãran pentru lucrul sãu la cetate»"

Nicolae Bulat istoric

Spania, Portugalia, Italia. ªi Rusia. Destinaþii clare pentru tinerii moldoveni care vor sã munceascã în strãinãtate, sã mai facã un ban. În satele din Republica Moldova e pustiu. Mulþi copii aflaþi în vacanþã în grija bunicilor sau a mamelor rãmase acasã ºi case abandonate.





Pe timpul verii, nimeni nu se întoarce acasã de la muncã din strãinãtate. Nu-ºi permit. Pentru cã 80% dintre ei ajung ilegal sã munceascã în strãinãtate. Dacã se întorc, nu mai pot pleca. Pentru a pleca ilegal din Moldova se plãtesc cam 4.000 de euro de persoanã pentru cãlãuze. E o adevãratã maºinãrie, ale cãrei rotiþe încep sã se învârtã de la Chiºinãu. Ca sã pleci legal e mai greu. Trebuie sã ai pile, spun oamenii. Sau bani.

Cårpineni. Un sat mãricel cât o comunã din România. Uliþele ºi drumurile sunt pline de copii. Tocmai au luat vacanþã. O bunicã târãie dupã ea mogâldeþele gemene, murdare la gurã de ciocolatã. O întreb pe vânzãtoarea de la un magazin din sat unde e poporu’ din sat. Cã e cam pustiu. Îmi rãspunde firesc ºi simplu. “La muncã în strãinãtate. Unde sã fie? Alþii sunt la câmp. Dar majoritatea, cam 70%, au plecat la muncã peste hotare.” Soþul ºi fiul ei sunt plecaþi la Moscova, la muncã. Sunt ºoferi. Muncesc câte trei luni ºi apoi se întorc. Atât e valabilã viza de muncã. Trei luni. “Greu se aranjeazã ºi la Moscova. Tot cu vizã, pentru mai mult de trei luni. Nu mai e ca pe vremea când erau cele 15 republici surori”, ofteazã cu patimã ºi cu regret.



Mirajul Occidentului este mai mare. ªi mai bãnos. Majoritatea sunt în Spania ºi în Italia. Mira are soþul plecat de patru ani în Italia ºi munceºte în construcþii. A plecat ilegal. Ca mai toþi. A încercat ºi ea sã plece la muncã ºi sã lase cele trei fetiþe în grija bunicii. Dar teama a întors-o din drum. “Am ajuns la Chiºinãu la niºte oameni care se ocupã cu astfel de lucruri. Sunt foarte mulþi la Chiºinãu care se ocupã cu chestiile astea. Adicã le dai bani ºi te trec ilegal graniþa. Am stat câteva zile cât ne-au tot amânat într-un apartament închiriat de dânºii. ªi vineri searã mi-o zis cã sâmbãtã plecãm. La ora 6:00. Venise cu o geantã mare dupã el, pe care de-abia o târa cu greu dupã el. ªi mai era ºi o domniºoarã. Au desfãcut geanta ºi erau o grãmadã de cizme de rezinã. Mari. Ne-au spus atunci sã mergem în perechi, bãrbat cu femeie, câte opt. Am întrebat ce-i cu cizmele alea ºi mi s-a rãspuns cã trebuie sã mergem opt metri prin apã. Când am auzit, am pãlit toatã ºi am renunþat. Mulþumesc, la revedere. M-am întors acasã împreunã cu alte cuvinte.”

Soþul Mirei a dat 3.500 de euro ca sã plece. În urmã cu patru ani. Acum costã 4.000-4.200 de euro. Banii au fost lãsaþi la Chiºinãu la intermediari. De la Chiºinãu, cei care au vrut sã plece mai departe au fost preluaþi de niºte cãlãuze, care trebuiau sã-i ducã în Austria, de unde îi prelua altcineva. Cine se rãzgândeºte primeºte înapoi doar o parte din bani, ºi cu destule insistenþe. “Mie mi-au oprit 200-300 de euro pentru chiria la apartament ºi alte cheltuieli. Dar mi s-au întors banii. Cã era un bãrbat de aici, de la noi din sat, care mi-a fãcut legãtura cu cei de la Chiºinãu ºi cãruia i-am zis cã, dacã nu-mi întoarce banii, îi fac reclamã proastã.”



Mira, ca ºi alþi tineri din þarã, a preferat sã plece în ilegalitate, pentru cã, spune ea, legalitatea e mai costisitoare. La Chiºinãu existã un departament care se ocupã cu vize de muncã pentru strãinãtate, “dar cine ajunge pânã acolo? E corupþie mare... Nu avem cum sã ajungem noi, ãºtia mici, pânã acolo. Costã chiar mai scump legal. Doar pentru vizã, fãrã contract de muncã. Plus cã îþi trebuie o grãmadã de relaþii”, spune Mira, în timp ce vânzãtoarea de la magazin o aprobã din cap.





PLECAÞI LA MOSCOVA. Fraþii Pãpuºoi din Cosãuþi, un sat de la graniþa cu Ucraina, ºi-au pierdut fratele mai mic care plecase la muncã la Moscova. A fost accidentat de o maºinã ºi a ajuns acasã în sicriu. Bine cã a ajuns, cã alþii mor în Rusia ºi nu ajung acasã nici mãcar în sicriu, ne spune o doamnã care asistã la discuþie. Pe uliþã, o femeie bãtrânã începe sã plângã de mama focului când aude cã suntem jurnaliºti români ºi ne interesãm de soarta celor plecaþi la muncã în Rusia. Fiul sãu a plecat în urmã cu patru ani la ruºi, ºi de doi nu mai ºtie nimic de el. “Mi-e fricã. Nu ºtiu nimic de el. Nu a scris, un prieten s-a întors, dar el nu a dat nici un semn. ªtiu cã vreo patru-cinci din sat s-au întors în coºciug de la ruºi, morþi, omorâþi, nici eu nu ºtiu ce sã mai cred, cã nimeni nu ne zice nimic”, continuã femeia printre bocete. Autoritãþile nu vor sã discute despre acest subiect. Oamenii pomenesc cu teamã de vreunul adus mort acasã la familie. Unii sunt convinºi cã au fost omorâþi, pentru cã nu au fost plãtiþi bine sau la timp, au fãcut scandal, iar angajatorii, ca sã le închidã gura, i-ar fi omorât. Moldovenii continuã însã sã plece cu sutele, miile în þãri strãine, la muncã, pentru cã în þarã cu greu reuºesc sã supravieþuiascã. κi asumã riscuri enorme. Sunt conºtienþi cã imprudenþe sau neatenþii îi pot costa chiar viaþa. Dar ei continuã sã strângã, sã se împrumute câte 3.000-4.000 de euro pentru a ajunge în orice fel acolo unde cred ºi sperã cã o sã le fie mai bine pentru ei ºi pentru familiile lor.




Satul fãrã femei

În satul Cârpeºti, din raionul Cantemir, exodul forþei de muncã a rezultat o situaþie dramaticã. Femeile au plecat la muncã în Italia ºi multe dintre ele duse au fost. Soþii n-au pierdut timpul în zadar: mulþi dintre ei au recurs la divorþ, iar anul trecut au fondat o organizaþie informalã a bãrbaþilor fãrã femei. Pânã de curând, în organizaþie a fost ºi primarul satului, care ani buni a avut grijã singur de cei trei copii ai sãi, în timp ce nevasta-i era plecatã sã îngrijeascã bãtrâni în Italia. Însã, dupã cum spune ºi un spot la un post de radio bucureºtean, binele întotdeauna învinge: în cazul lui, soþia s-a întors pentru totdeauna acasã, iar cãsnicia lor a reintrat rapid pe albia fireascã a lucrurilor. Întrebaþi de ce s-a ajuns la situaþia asta, sãtenii ne-au explicat: “Bãrbaþii îºi gãsesc mai greu un loc de muncã în strãinãtate, iar dacã totuºi pleacã, apãi ei se duc la Moscova. E mai uºor acolo sã-þi gãseºti ceva”. Punctul pe “i” a venit din partea secretarei primãriei: “Avem ºi bãrbaþi plecaþi. Însã ei sunt plecaþi temporar, dar ele sunt plecate cu anii”. Femeia ne-a mai spus cã banii primiþi de la femeile din Italia au schimbat imaginea de bãbãciune pe care o avea satul. (S. Silian)

Dupã 1940, sovieticii au rusificat denumirile de strãzi din Chiºinãu. Începând cu 1990, moldovenii au dus o muncã de asanare simbolicã, prin care o stradã ca “Enghelsa” a început sã se numeascã “Alba-Iulia”. Ruºii au schimbat plãcuþele pe strãzi ca sã încurce lucrurile. La Chiºinãu, rãzboiul simbolurilor continuã.





În 1990 a început în Republica Moldova o miºcare de deºteptare naþionalã, de revenire la tradiþie. S-a trecut la grafia latinã, iar primarul de atunci al Chiºinãului, Nicolae Costin, a adunat câþiva lingviºti ºi scriitori ºi le-a spus: “Hai sã întoarcem Chiºinãul, sã-l facem ºi sub aspectul denumirilor aºa cum trebuie sã fie un oraº dintr-o þarã româneascã”. Pânã atunci, din cele 720 de strãzi din oraº, doar 10-12 purtau nume legate de cultura româneascã, dar ºi acelea se aflau la periferie. Lui Anatol Eremia, lingvist onomastician, munca din comisia de redenumire a strãzilor i-a adus porecla de “Ioan Botezãtorul al strãzilor”. El îºi aminteºte cã au deschis arhivele, au cãutat denumirile de dinainte de 1940, iar apoi au revenit la acele nume în proporþie de aproape sutã la sutã. “Pentru strãzile noi, am cãutat sã gãsim nume corespunzãtoare, care sã vorbeascã despre cultura româneascã. Nomenclatura era militarizatã, politizatã, ideologizatã.” Din Consiliul care trebuia sã aprobe denumirile propuse fãceau parte ºi persoane care ºi-ar fi dorit sã se pãstreze denumirile vechi ruseºti legate de “eliberatorii ruºi, generali, revoluþionari de la la 1917”. Lingvistul dã exemplul Strada Pavlika Morozvka, “un pionier care ºi-a trãdat tatãl pentru cã nu acceptase miºcarea revoluþionarã”.



Primarul a reuºit sã gãseascã pârghiile prin care sã-i convingã pe consilierii opozanþi sã aprobe noile denumiri ºi “sãptãmânã cu sãptãmânã, lunã cu lunã, an cu an s-a schimbat fizionomia Chiºinãului”. Aºa, Str. Kolhoznaia a devenit Fantalului (primul izvor al Chiºinãului), iar Karla Marcsa – Miron Costin. Dupã aprobare, numele erau publicate ºi se inscripþionau plãcuþe care erau puse pe strãzi.

În 1993, când acest proces a luat sfârºit, procentul de denumiri ruseºti/româneºti era inversat. A fost pãstrat numele strãzii Puºkin, de exemplu, pentru cã acesta a fost un scriitor recunoscut. Au dispãrut denumirile legate de Siberia dintr-un cartier aflat în sud-vestul oraºului. “Prin anii ’50 fuseserã aduºi din Siberia specialiºti în industrie ºi vinificaþie, chipurile sã ne înveþe ºi pe noi. Lor li s-au dat case în acea zonã ºi de aici «Novosibirskaia», «Omskaia», «Amurskaia».”





GREIERAªII. Bulevardul Lenin a fost botezat “ªtefan cel Mare ºi Sfânt”. ªtefan este poate cel mai important simbol aici, existând ºi o statuie a domnitorului în Piaþa Marii Adunãri. El este reprezentat ºi pe covoarele fãcute la Ungheni ºi care stau la loc de cinste pe pereþii instituþiilor din Republica Moldova.

Domnul Eremia spune cã, atunci când au venit din nou comuniºtii la putere, “au încercat sã ciupeascã din nomenclatura nouã ºi sã revinã la cea veche, dar nu le-a reuºit. Erau foarte înrãiþi, foarte agresivi. Li s-a spus cã atunci când vor apãrea strãzi noi le vom da denumirile pe care le vor ei, legate de generali ºi partizani. Strada Komunisticeskaia, tare vroiau sã revenim la ea!”. El îºi aminteºte ºi câteva întâmplãri amuzante legate de aceste nume. “Au tradus atunci, în ’40, «Fierarilor» în «Kuznecinaia», dar la retranslare ea a devenit «Greieraºilor», pentru cã existã în rusã un cuvânt apropiat, «kuznecik», care înseamnã «greiere». O stradã care se numea pânã în ’40 «Bucureºti» a devenit «Iskra», adicã «scânteie». Unul din Comitetul Central a fãcut scandal: «Aveþi în vedere ziarul românesc Scânteia?».”



Români iluºtri ca George Bacovia, Nicolae Bãlcescu, Lucian Blaga, Octavian Goga, Dinu

Lipatti, Ciprian Porumbescu au dat nume strãzilor, dar ºi unor instituþii. Existã în Chiºinãu liceele “Vasile Alecsandri”, “Gheroghe Asachi”, “Mircea Eliade”, “Spiru Haret”, bibliotecile “Onisifor Ghibu” ºi “Ion Creangã”, Centrul Academic “Mihai Eminescu”, iar la Tiraspol – Liceul “Lucian Blaga”. S-a construit statuia lui Eminescu în faþa Teatrului “Mihai Eminescu” ºi s-au adãugat busturi noi pe Aleea Clasicilor, care a început sã fie amenajatã prin 1955, când a fost un “dezgheþ” ºi au început ºi sã fie editaþi clasicii.





INTEROGATORIU. Anatol Eremia admite cã existã un rãzboi la nivelul simbolurile ºi aduce un argument în sprijinul acestei idei. El îºi aminteºte cã acum vreo patru ani câþiva ruºi din Chiºinãu au aruncat cu materiale inflamabile în Casa Limbii Române. Pentru a-i încurca pe oameni, “tinerii comsomoliºti scoteau tãbliþele ºi le mutau pe alte strãzi”. Busturile scriitorilor români de pe Aleea Scriitorilor dispãreau ºi erau gãsite prin tufiºuri. El crede cã vinovaþii sunt cei din organizaþiile “Naºi” (“Ai noºtri”) ºi “Molodaia Gvardia” (“Garda Tânãrã”), miºcãri fãcute dupã modelul celor din Moscova.

Imediat ce lingvistul a publicat o primã ediþie a “Ghidului strãzilor”, în care se prezentau vechile ºi noile denumiri, procuratura i-a trimis o invitaþie la interogatoriu. “Cred cã era chiar procurorul al doilea al oraºului cel care îmi punea întrebãri. Mi-a pus pe masã mai mult plângeri venite de la diverºi cetãþeni, cum cã eu personal am schimbat numele strãzilor din proprie iniþiativã. Comuniºtii m-au beºtelit în ziarul lor cã sunt român ºi vorbesc româneºte.”

Revenirea la denumirile dinainte de 1940 a fost ca o recunoaºtere a identitãþii lingvistice a românilor ºi moldovenilor. Pentru cã la un miting a avut curajul sã vorbeascã despre aceastã identitate, Anatol Eremia a fost anchetat ºi acþionat în judecatã. “Noi vã judecãm dupã legile noastre, nu dupã cele europene”, i-au replicat magistraþii atunci când a invocat dreptul oricãrei persoane de a-ºi spune opinia. A primit o amendã micã, de 300 de lei, dar din principiu a fãcut apel la CEDO ºi aºteaptã deliberarea acestei instituþii.






Piotr=Petru

“Ioan Botezãtoru al strãzilor” a devenit apoi ºi “Patriarhul numelor de localitãþi”. Lingvistul îºi aminteºte cum a fost chemat împreunã cu alþi oameni de ºtiinþã de preºedintele Snegur, care le-a zis: “Bãieþi, sã facem regulã în denumirile de localitãþi”. În literaturã se ajunsese la un paradox: scriitorii foloseau limba românã, dar denumiri rusificate. Orheiul era Orgheiev, Soroca – Sorochi, Floreºti – Floreºtî. Sufixele “-eºti” ºi “-ieni” folosite în partea dreaptã a Prutului apãreau în stânga ca “-eºtî” ºi “-ianî”. “Erau folosite aºa pentru a înstrãina acest teritoriu de obiceiurile pãmântului ºi sub aspect onomastic”. Nu numai strãzile ºi localitãþile fuseserã atinse de aripa limbii ruse, ci ºi numele oamenilor. Rotaru devenise Rotarev, Spînu – Spînev, Ion – Ivan, Petru – Piotr. Dar dacã primele au trecut prin parlament pentru a fi aprobate, cu numele de oameni e mai complicat. Nu existã o lege prin care ele sã revinã la forma iniþialã, iar ca sã-þi schimbi din proprie iniþiativã numele, trebuie sã plãteºti, ceea ce nu e la îndemâna oricui. Cei care apar în certificatul de naºtere “Petru” ºi pe paºaport “Piotr” trec pe la Comisia de terminologie, care le elibereazã un act care certificã faptul cã “Petru=Piotr”.

Scriitori ºi istorici de cele douã pãrþi ale Prutului au fost preocupaþi de problema Basarabiei; o parte dintre ei au scris implicat, deplângând suferinþele celor care, români fiind, nu pot vorbi ºi scrie româneºte. Alþii, precum Onisifor Ghibu, observã cu obiectivitate faptul cã boierimea românã acceptase cã e în interesul ei sã rãmânã sub ocrotirea Rusiei.





Constantin Stere ºi-a scris romanul plimbându-se, dar sigur nu acesta este motivul pentru care criticii îl considerã o nerealizare din punct de vedere estetic. Formula memorialisticã s-ar fi potrivit mult mai bine decât cea romanescã, având în vedere tema – “ostracizarea originarã prin destin”, dupã cum sugereazã criticul Zigu Ornea. Stere îºi povesteºte viaþa sa de basarabean care a ales sã-ºi pãrãseascã o patrie pentru alta. În primul volum al romanului “În preajma Revoluþiei”, autorul prezintã o imagine a boierimii basarabene de la 1860, care trãieºte un proces de degradare. Româneºte se vorbea doar la reuniunile familiale; limba rusã era obligatorie ºi cine voia sã promoveze profesional trebuia sã se supunã acestei reguli. Procesul de deznaþionalizare forþatã e dureros; mai dureros încã în conºtiinþa autorului e faptul cã mai nimeni nu simþea nevoia rezistenþei. Scriitorul observã cã ruºii ocupã “vârfurile piramidei sociale”, ceea ce contribuie la izolarea boierilor moldoveni departe de centrele culturale, pe moºiile lor. Singura forþã de rezistenþã latentã era þãrãnimea, care continua sã trãiascã dupã datina din vechime, româneºte. Scena botezului aratã exact starea de fapt: “Conu Petrache Bârsianu din Baroseni, uitându-ºi fumurile de mareºal al nobilimii din împãrãþia rusã, porunci deodatã: «Bre, Lemeº, frate!

Zi-ne o doinã moldoveneascã... ºtii ca cio-câr-lia». Aceasta era misiunea în Basarabia a bietului scripcar evreu din Bãlþi (n.r. – Lemeº). Lungi decenii, numai prin el putea rãzbate peste Prut, pe vremea aceea, nu numai cântecele populare ºi romanþele din dorul, dar ºi poeziile lui Alecsandri... Lemeº se topea în oftate triluri, dar porni ºi un cântec «subversiv»: «Mult e dulce ºi frumoasã/ Limba ce vorbim.../ Vorbiþi, scrieþi româneºte/ Pentru Dumnezeu...// Eu pe-o vorbã româneascã/ Sufletul mi-aº da.../ Iar pe una... franþuzeascã/ Zãu, nici o para!»“.





“UN STAT INDIFERENT”. În articolele eminesciene scrise în perioada februarie-octombrie 1878 ºi adunate de Mihai Cimpoi în cartea “Basarabia” (Editura “Verba”, 1991), poetul demonstreazã cu argumente morale ºi istorice apartenenþa de drept a Basarabiei la Moldova. “Dacã Bucovinei, ºi mai cu seamã Maramureºului, Eminescu atribuia o origine fabuloasã, de patria primã a daco-românilor, de matrice a descãlecãtorilor de þarã, Basarabiei îi revine rolul de patrie istoricã”, crede criticul Mihai Cimpoi. Probabil, articolele îi sunt prilejuite lui Eminescu de semnarea Tratatelor de la San Stefano ºi de la Berlin, prin care sudul Basarabiei revenea Rusiei. Jurnalistul aratã într-un articol de la 14 februarie importanþa acelui pãmânt: “România, pierzând pãmântul ce domineazã gurile Dunãrii, devine un stat indiferent, de-a cãrui existenþã sau neexistenþã nu s-ar mai interesa absolut nimenea”. În articolul din ziua urmãtoare, el aratã cã “Basarabia a fost a boastrã din veacul al XIV-lea, ba poartã chiar numele celei mai vechi dinastii româneºti, a dinastiei basarabilor”. Mircea cel Bãtrân îºi întinsese domnia pânã la Nistru, deci adevãratul posesor al Basarabiei este Þara Româneascã.





POLEMICI. Într-un articol datat 22 februarie, Eminescu observã cã “românii sunt în majoritate absolutã în Basarabia noastrã, ºi strãinii sunt colonizaþi de Rusia de la 1812 încoace”. La 7 aprilie, el remarcã o inadvertenþã în ceea ce priveºte Tratatul de la San Stefano: “Se stabileºte principiul cã Basarabia sã fie cedatã prin liberã învoialã, ceea ce presupune cã sântem în drept de a o ceda sau, a n-o ceda. Ne hotãrâm a n-o ceda ºi Rusia a ocupat-o astãzi pe deplin”. În august porneºte o polemicã cu ziarul Românul, al liberalilor aflaþi atunci la guvernare: “Scriitorii Românului nu cred ei singuri ceea ce spun când susþin cã înstrãinarea Ismailului, Bolgradului ºi Cahulului nu-i decât o rectificare de fruntarii”. La 16 septembrie, deschiderea lucrãrilor parlamentare legate de problema Basarabiei îl fac pe Eminescu sã scrie: “Astãzi se deschide Adunarea din dealul Mitropoliei. Guvernul... deºi pregeta a-ºi aduna deputaþii sãi ocupaþi cu interesele lor private, se vede totuºi silit a apela la patriotismul lor ºi a-i convoca, deci iatã cã toþi ºi-au pãrãsit interesele, unul stosul, altul proslãvirea zeului Bacchus, moºiile pe cari nu le au ºi tacurile de biliard, pentru a se aduna ºi a dezbate interese grave”. El îl acuzã pe C.A. Rosetti cã renunþã la cele trei judeþe din sudul Basarabiei fãrã nici un pic de remuºcare.





TÃCEREA PRESEI. Poetul înfiereazã indiferenþa ºi incompetenþa deputaþilor: “O adunãturã de pe poduri, oameni fãrã altã meserie decât deputãþia, samsarii moºiilor statului, pamfletari fãrã sã ºtie alfabetul cum se cade, plagiatori neruºinaþi, oameni cu nume ºi cu titluri de contrabandã, profesori fãrã pic de ºtiinþã, patrioþi – capulzani, toatã lepãdãtura socialã, cu atât mai primejdioasã cu cât a ºtiut mai bine para dispoziþiile din condica penalã, e chematã azi a se rosti asupra competenþei sale proprii asupra cedãrii a trei þinuturi...”. Eminescu reproºeazã unui “guvern anihilat” cã a dat Basarabia, iar presei tãcerea în ceea ce priveºte acest subiect: “Aceastã tãcere se manifestã prin deosebitul interes etnologic pe care-l aratã ziaristica pentru regiuni îndepãrtate, unele pentru Bosnia ºi Herþegovina, altele pentru Afganistan ºi pentru îndrãzneþul Sir-Ali, încât, urmându-se acest metod de a discuta cestiunile, vom ajunge mai departe, pânã ce concertul penelor oficioase va ajunge la o simfonie asupra descoperirilor din Africa Centralã; iar triburile negrilor vor avea onoarea de a întuneca prin importanþa lor pierderea unei bucãþi din pãmântul patriei”. El crede cã presa ar fi trebuit sã-i informeze pe români despre soarta ce-i va aºtepta pe “fraþii din Basarabia cedatã”, pentru a le trezi “instinctul de conservare ºi bãrbãþie”.





ROMÂNEªTE ÎN BISERICI. Problema pãmântului de dincolo de Prut l-a preocupat ºi pe Nicolae Iorga, care a publicat “Pagini despre Basarabia de astãzi” în 1912. El vorbeºte despre preoþii “moldoveni”, care ºi-ar dori sã citeascã în româneºte, dacã “s-ar gãsi cine sã le trimitã cãrþi”. În altã parte noteazã cã preoþimea românã din Basarabia ºi-a deschis “tipografie de limbã moldoveneascã” ºi aduce tribut scriitorilor nãscuþi în Basarabia: Alexandru Donici, Alecu Russo, B.P. Hasdeu, deplângând dispariþia lor. “Când ºirul scriitorilor basarabeni a încetat, limba noastrã mai trãia încã în bisericile de la sate. Româneºte rãsunau cântãrile, româneºte se citea Cuvântul lui Dumnezeu, româneºte se sãvârºeau tainele cele mari, româneºte vorbea predica din vechile Cazanii. Apoi, sub vlãdici rusificaþi sau ruºi, opreliºtea graiului moldovenesc s-a hotãrât, ºi întuneric adânc s-a întins peste suflete.”





RADIOGRAFIE OBIECTIVÃ. Într-o carte publicatã în 1926 la Cluj – “De la Basarabia ruseascã la Basarabia româneascã” – Onisifor Ghibu mãrturiseºte cã problema românismului de peste Prut îl preocupã “de mai bine de 20 de ani”. El considerã cã problema Basarabiei constituie “un capitol organic din strãduinþele bimilenare ale gintei latine de a se menþine ºi afirma ca factor de culturã vest-europeanã la porþile Orientului zbuciumat de o mentalitate aparte”. Radiografia pe care o face Ghibu este una lucidã; el observã fãrã sentimentalisme urmele lãsate de convieþuirea îndelungatã cu ruºii, “dacã nu în sufletul poporului basarabean, dar în acela al multor conducãtori ai lui”, ideile ºi metodele care “au împiedicat consolidarea Basarabiei în cadrul noii patrii unitare”. În Basarabia de dupã 1840, boierimea simþise cã e în interesul ei sã rãmânã sub ocrotirea Rusiei, percepând tot mai puþin nevoia sã pãstreze legãtura cu Iaºiul. “Cã n-aveau ºcoli ºi câte erau – în ruseºte, nu-i supãra, din simplul motiv cã ºcoala la ei nu avusese nici o tradiþie.”





ACUZE. Ghibu nu-l iartã nici pe Hasdeu, care venise de peste Prut în România, reproºându-i cã “n-a dus niciodatã în discuþie chestiunea românismului de peste Prut în forme concrete”. Aceeaºi era ºi situaþia filosofului Conta, care “n-a lucrat nici el nimic pentru þara lui naturalã”. Scriitorul afirmã fãrã rezerve cã moldovenii singuri ºi-au abandonat limba ºi alfabetul; nu scapã de înfierare nici Alexe Mateevici, “pe care istoria literarã românã mai nouã îl prezintã ca pe un precursor al unirii Basarabiei, dar care totuºi n-a fost altceva decât un refuz tipic al concepþiei pur «moldoveneºti» (nu româneºti)”. Dupã ce analizeazã diferite aspecte ale vieþii de peste Prut, Ghibu concluzioneazã: “Un fapt este mai presus de discuþie: graþie voinþei exprimate liber de înºiºi reprezentanþii fiilor ei, Basarabia face parte, de opt ani încoace, din statul român”.





CALIDOR. Paul Goma ºi-a descris sentimentele de iubire profundã pentru patria în care s-a nãscut într-o carte numitã “Din Calidor”, apãrutã la Editura Albatros în 1990. “Calidor” e explicat, într-o etimologie a iubirii, ca venind de la grecescul “Kali” (“frumos”) ºi românescul “dor”, “dorul cântat, dorul oftat între Nistru ºi Prut, dupã 1812, mai mult decât în oricare alt þinut românesc, dor-frumos, acel dor special care te cuprinde atunci când (din calidor), cu privirea împãienjenitã de jale, caþi încolo, înspre Asfinþit, unde bãnuieºti Prutul, râu blãstãmat, care-n douã ne-a tãiat, de când Moscalii ne-au luat jumãtate din Þara Moldovei ºi-au botezat-o: Basarabia...” Mai departe povesteºte cum, din cauza ataºamentului faþã de casa din Mana, tatãl sãu a refuzat multã vreme sã pãrãseascã satul natal pentru a se refugia dincoace de Prut. El dã o posibilã explicaþie pentru un fapt remarcat ºi de Onisifor Ghibu: împãcarea prea uºoarã cu ideea ocupaþiei ruseºti. Un þãran, personaj cãruia tatãl lui Paul Goma îi dã dreptate, povesteºte cum nu se înþelegea deloc cu administraþia româneascã: “România Mare, în loc sã ne trimitã luminãtori, ne trimite «ostrovari». Na, c-amu ºi România-i þarã mare, co colonii ºi Sibiria ei, aici ni-i trimete pe toþi tâlharii, trântorii, prinºii cu mâþa-n sac la ei, în Regat”. Tatãl crede cã acesta e motivul pentru care în multe case vedeai “între icoane portretul þarului...”. Din cuvintele mamei reiese ura faþã de ocupanþi: “Am stat sub Ruºi abia o sutã de ani – ºi uite cum ne-au dat înapoi cu trei sute de ani... Pe noi Ruºii nu ne-or pus în furci, nu ne-au tras pe roatã, dar ne-au interzis ºcoala în româneºte... nu ne-au lãsat sã avem societãþi culturale, nici biblioteci, nici tipografii în limba noastrã”.



Constantin Stere observã cã ruºii ocupã posturile de conducere, în detrimentul boierilor bãºtinaºi. Þãranii singuri continuã sã trãiascã româneºte. Eminescu blameazã guvernul român pentru uºurinþa cu care cedeazã cele trei judeþe basarabene ruºilor. Paul Goma suferã în fiecare rând desprinderea de þara-mamã. Problema Basarabiei este ºi astãzi la fel de complexã ºi de delicatã ca în urmã cu 100 de ani.






Îndiferenþã

“Aceastã tãcere se manifestã prin deosebitul interes etnologic pe care-l aratã ziaristica pentru regiuni îndepãrtate, unele pentru Bosnia ºi Herþegovina, altele pentru Afganistan ºi pentru îndrãzneþul Sir-Ali, încât, urmându-se acest metod de a discuta cestiunile, vom ajunge mai departe, pânã ce concertul penelor oficioase va ajunge la o simfonie asupra descoperirilor din Africa Centralã; iar triburile negrilor vor avea onoarea de a întuneca prin importanþa lor pierderea unei bucãþi din pãmântul patriei”

Mihai Eminescu,într-un articol din 1878


Cântec

“Conu Petrache Bârsianu din Baroseni porunci deodatã: «Bre, Lemeº, frate! Zi-ne o doinã moldoveneascã... ºtii ca cio-câr-lia». Aceasta era misiunea în Basarabia a bietului scripcar evreu din Bãlþi (n.r. – Lemeº). Lungi decenii, numai prin el putea rãzbate peste Prut, pe vremea aceea, nu numai cântecele populare ºi romanþele din dorul, dar ºi poeziile lui Alecsandri... Lemeº se topea în oftate triluri, dar porni ºi un cântec «subversiv»: «Eu pe-o vorbã româneascã/ Sufletul mi-aº da.../ Iar pe una... franþuzeascã/ Zãu, nici o para!»“

* Constantin Stere”În preajma Revoluþiei”


Românul din Cerepcãu

Constantin Stere se stabileºte în România în 1892, când avea 28 de ani. Tatãl sãu fusese unul dintre marii latifundiari ai Basarabiei. Stere a fãcut liceul la Chiºinãu; s-a lãsat sedus de ideile marxiste ºi, din cauza faptului cã a intrat într-o reþea care introducea tipãrituri revoluþionare în þarã, este prins de autoritãþi ºi trimis pentru zece ani în Siberia. În timp ce fãcea contrabandã, i-au picat în mânã trei cãrþi în româneºte; acesta e începutul trezirii conºtiinþei de român. În 1892 este eliberat ºi se întoarce în Cerepcãul natal; în acelaºi an se stabileºte la Iaºi, iar trei ani mai târziu obþine cetãþenia românã. “A iniþiat în «Viaþa Româneascã» corespondenþe din mai multe þinuturi locuite de români (inclusiv din Basarabia), informând publicul regãþean despre lupta românilor oprimaþi de stãpâniri strãine”, spune Zigu Ornea în prefaþa romanului lui Stere “În preajma Revoluþiei”, reeditat de abia în 1991, la “Cartea Româneascã” (ultima editare data din 1936).


Fondatorul de ziare

Onisifor Ghibu s-a nãscut în 1883 în comuna Sãliºte, judeþul Sibiu. A studiat la Institutul teologic din Sibiu, apoi la Universitãþile din Bucureºti, Budapesta, Strasbourg ºi Jena. “A desfãºurat o susþinutã activitate politicã ºi culturalã, militând pentru fãurirea statului naþional român unitar, îndeosebi prin ziarele fondate de el la Chiºinãu: Tribuna, ªcoala Moldoveneascã, Ardealul în Basarabia”, conform “Dicþionarului teologilor români”.

Baºcanul de la Comrat,Mihail Formuzal, afirmã cã fiecare gãgãuz ºtie cã Voronin a promis regiunii autonome aceeaºi reglementare juridicã cu cea a transnistrenilor. Într-un interviu acordat în exclusivitate reporterilor Jurnalului Naþional, liderul gãgãuz declarã cã poporul sãu nu va accepta un statut la un nivel “mai jos” decât statutul pe care îl va obþine Transnistria în urma negocierilor cu Republica Moldova.

Jurnalul Naþional: Ce reproºaþi administraþiei de la Chiºinãu?
Mihail Formuzal: Noi am vrut sã colaborãm cu ei, noi am vrut sã dãm ajutor Chiºinãului, dar ei nu au vrut...


Jurnalul Naþional: Existã o formaþiune politicã la Chiºinãu cu care aveþi interese convergente?
Mihail Formuzal:Partidele de la Chiºinãu îºi schimbã foarte des orientãrile ºi e foarte greu sã te adaptezi la fiecare schimbare. La început au vrut sã dezvolte relaþiile cu Rusia, pe urmã cu Europa ºi cu Statele Unite, apoi din nou cu Rusia... Iar noi nu dorim sã mergem pe orientãrile lor. Noi vrem ca Moldova sã fie un stat dezvoltat în plan democratic, un stat unde sã fie respectate drepturile omului, sã fie respectatã libertatea cuvântului – ºi s-a fãcut foarte mult în acest domeniu în ultima jumãtate de an.
Buget pentru gãgãuzi

Jurnalul Naþional: Din ce fonduri se finanþeazã regiunea?
Mihail Formuzal:Republica Moldova adunã bani la buget în principal din sectorul vamal, aproximativ 6 miliarde de lei moldoveneºti. Cetãþenii gãgãuzi reprezintã 4,5 procente din populaþie. Partea Gãgãuziei e de 270 milioane lei, în schimb noi primim doar 65 de milioane de la buget. Bugetul nostru local este de 192 de milioane de lei moldoveneºti, cam 70 de milioane de dolari. Noi înþelegem cã existã sarcini comune, de stat, cum ar fi judecãtoria, vama, sãnãtatea, învãþãmântul. Desigur, noi nu pretindem aceºti bani, însã, în acelaºi timp, nu dorim sã se spunã cã ei ne hrãnesc pe noi, gãgãuzii. Politicienii care au spus cã centrul Moldovei hrãneºte Gãgãuzia nu au dreptate. Volumul produselor la hectar din agriculturã este la noi de douã ori mai mare decât în Moldova întreagã. Însã noi nu ne lãudãm cu acest fapt. Este o þarã în care fiecare regiune trebuie sã fie la fel. Gãgãuzia are trei oraºe ºi o parte din bani trebuie transferaþi la sate.


Jurnalul Naþional: Ce populaþie are Gãgãuzia?
Mihail Formuzal:Aproximativ 155.000 de locuitori.


Jurnalul Naþional: Se vorbeºte despre federalizarea Transnistriei ºi Gãgãuziei pentru a asigura o enclavã ruseascã în regiune.
Mihail Formuzal:Noi vrem ca Moldova sã fie un stat unit, ca procedura unirii Moldovei cu Transnistria sã aibã loc. Cum va avea loc aceastã unire va decide Guvernul Republicii Moldova. Dacã va fi un stat cu autonomie, nici o problemã, Gãgãuzia nu va fi implicatã. Noi respectãm înþelegerile care au fost atinse mai înainte. Dar, dacã în procesul desfãºurãrii negocierilor Transnistria va primi un statut de Federaþie, eu voi face tot posibilul ca Gãgãuzia sã primeascã acelaºi statut. Cu atât mai mult cu cât ºeful statului, Vladimir Voronin, a declarat cã Gãgãuzia nu va primi un statut la un nivel mai jos decât cel al Transnistriei. Toþi gãgãuzii ºtiu cã acestea sunt vorbele preºedintelui Voronin. Deci oricare va fi statutul Transnistriei, acelaºi va fi ºi cel al Gãgãuziei, aºa dorim ºi asta vom încerca sã obþinem. Dupã toate normele juridice internaþionale, Gãgãuzia are mai multe drepturi decât Transnistria, pentru cã Gãgãuzia este o regiune locuitã majoritar de gãgãuzi, iar în Transnistria populaþia este mult mai amestecatã, acolo locuiesc ºi ruºi, ºi ucraineni, ºi moldoveni.


Jurnalul Naþional: Sunteþi un popor de etnie turcã. Care sunt relaþiile cu Turcia?
Mihail Formuzal:Avem relaþii foarte bune, nu avem nici o problemã. Turcii ne-au ajutat foarte mult ºi apreciem ajutorul lor. Ne ajutã prin investiþii ºi ajutoare umanitare. Ne-au ajutat la construirea apeductelor, de exemplu. Noi vrem sã avem relaþii de prietenie cu toatã lumea, cu toþi vecinii, inclusiv cu România.
Suntem un popor mic, un grup etnic, nu vrem sã complicãm lucrurile. Suntem interesaþi de dezvoltarea unor afaceri normale. Cu 15 ani în urmã, condiþiile în România au fost puþin mai sus decât în Moldova, dar în ziua de azi România întrece cu mult Moldova. Noi suntem interesaþi sã avem afaceri regionale. Vrem sã colaborãm în domeniul economic, în educaþie ºi culturã. Pentru investitorii din România care vor sã facã aici investiþii mai mari de 250.000 de euro, avem un program cu garanþie de apãrare a investiþiilor, prin care îi scutim timp de cinci ani de toate taxele, inclusiv de impozit.


Jurnalul Naþional: Care este situaþia presei în Gãgãuzia?
Mihail Formuzal:Avem o televiziune unde fiecare vorbeºte ce vrea, iar colectivul redacþional al ziarelor, la fel, scrie fiecare ce vrea. Nu putem dicta noi ce informaþie sã dea fiecare. Dacã mi-aº dori ca presa sã scrie ce vreau eu, atunci trebuie sã îi plãtesc pe cei care scriu, iar eu am nevoie de banii aceºtia pentru ºcoli, pentru drumuri etc. Cu câþiva ani în urmã, ziarele din Gãgãuzia ºi din Moldova erau la fel ca ziarele care existau în timpul URSS-ului. Acum avem ziare libere, un post de radio ºi un post televiziune libere ºi nimeni nu-i urmãreºte pe reprezentanþii lor. Au trecut alegerile locale ºi ele s-au desfãºurat cu respectarea tuturor normelor democratice, nu am auzit pe nimeni sã se plângã.


Jurnalul Naþional: S-a vorbit despre descoperirea unui important zãcãmânt de petrol pe teritoriul Gãgãuziei. Vã gândiþi cã aþi putea deveni o mizã importantã în disputa regionalã?
Mihail Formuzal:În acest caz, noi demonstrãm respectul nostru faþã de conducerea centralã. Eu nu aº vrea ca oamenii din republicã sã creadã cã din aceastã cauzã Gãgãuzia este o regiune care nu vrea altceva decât sã îºi strice relaþiile cu Moldova. Ba din contrã. Noi putem sã mergem sã extragem acest zãcãmânt ºi singuri, însã nu facem aceasta din respect pentru conducerea de la Chiºinãu. Dacã însã conducerea statului nu vrea sã prospecteze aceste zãcãminte, pentru noi acesta va fi un semnal. Dar noi nu vrem sã grãbim exploatarea acestor zãcãminte. Sunt încã rezerve locale în sectorul agriculturii, în domeniul reciclãrii produselor, care nu au fost folosite încã. În Gãgãuzia sunt trei oraºe care se pot autosusþine ºi care dau bani la stat. Dacã va începe polemica “cine pe cine hrãneºte”, vom aduce þara la faliment ºi vom destrãma acest stat. De aceea prefer sã evit aceastã discuþie.


Jurnalul Naþional: În anii ’90, în perioada conflictului gãgãuzilor cu moldovenii, pe teritoriul autonom de acum au fost aduse foarte multe arme. Potrivit unor date neoficiale, aici existã cel mai mare numãr de arme din Republica Moldova aflat în posesia civililor.
Mihail Formuzal:Da (râde). Atât în Gãgãuzia, cât ºi în Moldova existã suficient armament, dar oamenii sunt paºnici.


Unitatea Teritorialã Autonomã
În anul 1988, pe teritoriul RSS Moldoveneºti s-a format miºcarea separatistã cunoscutã sub numele de “Poporul Gãgãuz”. În 1990, în raioanele Comrat, Ceadîr-Lunga ºi Vulcãneºti se proclamã aºa-numita Republica Gãgãuzã (Gãgãuz -Yeri), însã Guvernul moldovenesc a anulat aceastã declaraþie pe considerente de neconstituþionalitate. În 1994, administraþia de la Chiºinãu a recunoscut autonomia teritorialã a Gãgãuziei. Gãgãuz - Yeri are centrul administrativ în oraºul Comrat ºi numãrã în total circa 30 de localitãþi în care limbile oficiale sunt rusa, gãgãuza ºi moldoveneasca. ªeful gãgãuz face parte din Guvernul Moldovei ºi a fost ales prin vot, pentru patru ani. Din decembrie 2006, aceastã funcþie este deþinutã de Mihail Formuzal. El a absolvit în 1983 ºcoala militarã ºi pânã în 1994 a fãcut parte din armata activã, în mai multe funcþii de conducere. Din 1999 a devenit primar al oraºului Ciadîr – Lunga, funcþie pe care a deþinut-o pânã în 2006.


Egalitate!
“Noi vrem ca Moldova sã fie un stat unit, ca procedura unirii Moldovei cu Transnistria sã aibã loc. Cum va avea loc aceastã unire va decide Guvernul Republicii Moldova.Dacã va fi un stat cu autonomie, nici o problemã, Gãgãuzia nu va fi implicatã. Noi respectãm înþelegerile care au fost atinse mai înainte. Dar, dacã în procesul desfãºurãrii negocierilor Transnistria va primi un statut de Federaþie, eu voi face tot posibilul ca Gãgãuzia sã primeascã acelaºi statut”
Mihail Formuzal,baºcanul Gãgãuziei

La nici 20 de kilometri de Chiºinãu, moldovenii se adunã în staþiunea Vadul lui Vodã pentru o distracþie pe cinste. Asta spun ei atunci când se scaldã doar pe jumãtatea dreaptã a Nistrului. O barierã nevãzutã îi opreºte sã înoate mai departe, înspre malul transnistrean.


Republica Moldova e frântã între douã ape. Durerea din partea Prutului s-a închis cu anii, cicatrizându-se în resemnare. De partea cealaltã, Nistrul încã pãstreazã vie amintirea pãmântului pierdut. La Vadul lui Vodã, un fel de litoral situat la 20 km de Chiºinãu, deºi Transnistria pare a se lipi confortabil de Moldova printr-o zi de scãldat cu soare plin, Nistrul desparte, mai aprig parcã, stânga de dreapta. Se simte în aer o barierã nevãzutã, o barierã trasã pe mijlocul apei într-un mod nescris, nerostit, dar existent. La Vadul lui Vodã, Nistrul se împarte în douã, pe linie orizontalã.


SUB POD, DE PARTEA DREAPTÃ. Vadul lui Vodã nu e numai o porþiune de ºase kilometri de staþiune balneoclimatericã de pe malul drept al Nistrului, ci e deopotrivã unul dintre principalele puncte de frontierã care despart Moldova de Republica Separatistã Transnistreanã. În acest spaþiu, destul de îndepãrtat de staþiunea în sine, la temelia podului, contrastul dintre viu ºi mort te izbeºte.
Pe malul moldovenesc, familii întregi se scaldã, fãrã însã a depãºi bariera invizibilã. De regulã înoatã cam cinci metri de la mal, iar pentru cei mai curajoºi o plutã pe spate se limiteazã la jumãtatea drumului. De acolo parcã ºi aerul miroase a praf de puºcã. La bordul vaporului izolat, o familie îºi ia prânzul, conversându-se pe ruseºte. Din când în când privirile le sunt aþintite dincolo, de unde se mai aud râsete de copii. Prinºi c-o frânghie groasã de un copac, puºtii transnistreni plonjeazã în apã. E imposibil sã te chinuieºti sã le faci cu mâna în semn de salut, ei nu-þi rãspund oricum.


CU RUTIERA, LA PLAJÃ. În partea opusã, ocolind punctul de frontierã, la vreo doi kilometri distanþã, printr-o pãdure stufoasã, zeci de maºini ºi rutiere se-ndreaptã înspre staþiunea adevãratã. Mai toate cu numere de Chiºinãu, cãci la Vadul lui Vodã distracþia îºi spune cuvântul mai ceva ca pe litoralul Mãrii Negre. Moldovenii ºtiu sã petreacã un sejur mai abitir decât noi, ºi totuºi e imposibil sã nu te gândeºti cum se îmbinã aici sãrãcia lucie cu opulenþa. Oameni coborâþi din rutiera prãfuitã îºi fac intrarea modestã, oprindu-se la vânzãtorul de seminþe. Femei simple, cu batic ºi fuste cloº trec, uitându-se cu mirare la frumuseþile ce li se deschid în faþa ochilor. Pentru ele e un havuz de care se bucurã departe de satul lãsat în urmã. Un sat, ca mai toate, pustiu, sãrac ºi prãfuit. Navetiºtii umili se pierd în peisaj printre proprietarii de maºini scumpe, postate în parcarea cu platã ca sã se încãlzeascã la soare. Ei trec mai mereu degajat, într-un relax firesc al banului, ºi se opresc în zona restaurantelor pentru o masã copioasã, neapãrat cu mumulei ºi ciorbã de soreancã.


UN TOBOGAN, O PUªCà ªI-UN ULIU. Prima oprire, dupã ce ºi-au stãpânit setea ºi foamea, e neapãrat adrenalina toboganului cu apã. Bãrbaþi vânjoºi, copii nãbãdãioºi ºi câteva tinere temerare se înscriu la coadã pentru un salt spastic. Curioºii se adunã într-o mare de râsete atunci când vreun Hercule ajunge vãtãmat în bazinul de jos, cu mâinile ºi picioarele aruncate anapoda ºi nefiresc în pãrþi opuse ale corpului. Dupã vreo câteva porþii de senzaþie, atât cât permite buzunarul fiecãruia, distracþia se mutã în cortul de culoarea camuflajului, unde doar voinicii îºi exerseazã talentul în arta mânuirii puºtii. O tragere e doi lei moldoveneºti ºi ca sã nu-l superi pe domnul plin de muºchi care-þi oferã un Kalaºnikov miniatural ar fi bine sã te opreºti atunci când el îþi spune cã ai terminat tragerea la þintã pe azi. Altminteri ajungi pãþit ºi deposedat de 120 de lei dacã insiºti sã dobori toate cutiile de bere Chiºinãu, singurele aparente, potenþiale, targeturi.

Doi bãieþi încearcã de zor sã momeascã trecãtorii cu o pozã la minut. Nu e o pozã obiºnuitã, cu urºi ºi animale împãiate. Afacerea lor e coloratã, vie. Încã de dimineaþã, un ºarpe se încolãceºte peste gâtul ºi braþele unuia dintre pozari. Mai apoi, celãlalt încearcã din rãsputeri sã-i convingã pe curioºi cã uliul cel cuminte sprijinit de-un bãþ nu-ºi va înfoia aripile nãbãdãioase. Iguana e molcomã, se plimbã, desenând un cerc, pe masa de expunere. Singurul succes se atribuie iepurilor chinuiþi pe cãldurã în braþele celor doritori de amintiri. Îmbulzeala cea mare e fãrã îndoialã în apã. Aici toþi îºi permit sã se rãcoreascã de-adevãratelea. Extrasenzaþiile sunt evident pe bani, ºi nu puþini, altminteri doar cei avuþi îºi permit sã se bucure de ele. Astfel, o plimbare de cinci minute cu ski-jet-ul costã 300 de lei, cât jumãtate din pensia unui moldovean de rând. Cu toate astea, rezervãrile sunt fãcute de dimineaþã ºi pentru aventurieri plimbarea în sine se desfãºoarã pe mijlocul râului, pe o distanþã de un kilometru.


PE VAPOR, CU SPATELE ÎNTORS. Pe acelaºi traseu, de data asta mai pãmântean la preþ, doar 30 de lei moldoveneºti, poþi cãlãtori cu vaporul. 80 de minute dus ºi întors pe Nistru în jos pânã în sat, la Vadul lui Vodã. O cãlãtorie extrem de sigurã mai ales atunci când e Serghei cãpitan. El se înþelege bine cu toþi, ruºi, români, moldoveni, transnistreni, ºi întotdeauna îi salutã pe cei de pe malul stâng care se plimbã la rândul lor, pe jumãtatea cealaltã de apã, în vaporaºe cu motor. Serghei ºtie puþintel româneºte, zice cã a condus vapoare la viaþa lui acolo, prin Ucraina, de unde se trage. În România a fost anul trecut, chiar la Bucureºti, pe când încã mai cânta într-o formaþie de rock. Dar s-a lãsat de meseria asta, mai ales pe timp de varã, când banul iese pe vapor. Împreunã cu Misha, un rus care vorbeºte o românã mai curatã decât un moldovean, asigurã bunul mers al turului pe Nistru. Misha s-a însurat de câþiva ani cu o moldoveancã ºi zice cã limba românã e cea adevãratã, ºi la “Rusia n-am mers de fel”. Pe vasul celor doi “cãpitani”, Tamara face naveta zilnic, din staþiune în sat. Nu a fost niciodatã în România, dar gândul îi trezeºte nostalgii. Sora e cãsãtoritã la Cluj ºi n-a mai venit de ceva vreme pe la ei, cât despre o vizitã în România nici nu se pune în discuþie. De ce sã mã duc? Mi-e drag când vin ei, dar ei nu mã cheamã niciodatã!” ªi, mai apoi, zice Tamara, în România e scump, “trãiþi ºi voi mai bine, dar noi aici avem ce ne trebe”. Mai puþin malul stâng la care nici n-a privit, a întors doar spatele, tãcut.
Malul lui ªtefan

În cronicile istorice, localitatea Vadul lui Vodã este pomenitã pentru prima datã în 1432. Oºtenii lui ªtefan cel Mare, avântaþi în luptã, au gãsit un vad ºi trecând Nistrul repurtaserã o victorie spectaculoasã asupra turcilor. Din ordinul lui ªtefan-Vodã, triumful a fost sãrbãtorit copios pe malul Nistrului, tot atunci s-a pus temelia localitãþii ce poartã numele domnitorului. În anul 1940, în Vadul lui Vodã erau 87 de gospodãrii în care locuiau 984 de oameni preocupaþi de agriculturã, pescuit ºi comerþ.
O localitate ruralã obiºnuitã, cu populaþie sumarã, infrastructurã ºi economie mai mult decât modeste. Atâta doar, cã beneficia de un mediu natural pitoresc ºi benefic sãnãtãþii, o îmbinare irepetabilã dintre râu, coline ºi pãdure. Anume aceasta avea sã joace un rol primordial în constituirea localitãþii ca oraº în perioada postbelicã. Astãzi este cea mai cunoscutã staþiune balneoclimatericã din Republica Moldova, anual venind aici sute de turiºti români, ruºi, ucraineni.

La Tartaul, în Raionul Cantemir din sudul Republicii Moldova, oamenii fac pâinea în casã pentru a economisi banii. Pentru a trece mai uºor prin sãrãcie, românii din sat îºi calculeazã ºi folosesc fiecare firicel de fãinã, fiecare sâmbure de caisã ºi tot ce mai au prin ogradã. Nimic nu se pierde. Totul se foloseºte.


Satul Tartaul nu se deosebeºte foarte mult de cele moldoveneºti din dreapta Prutului. ªi în România am întâlnit localitãþi la fel de sãrace, dar la Tartaul ne-au impresionat oamenii liniºtiþi ºi gospodari care s-au resemnat cu situaþia lor ºi încearcã sã supravieþuiascã din ce au. Nu i-am gãsit la cârciumã, ci la muncã. Fiecare la el în ogradã fãcea câte ceva. Cârciuma sãrãcãcioasã din centrul satului, cu numai trei mese mici ºi scaune scorojite, nu mirosea nici a bere, nici a þigãri. Iar înãuntru, la amiazã, erau doar trei fete venite în vizitã la vânzãtoare. Nici o manea, nici vreun alt zgomot prin tot satul. Doar câþiva mâncãtori de seminþe, care aveau grijã sã nu arunce cojile pe jos. “Rãsãrita” (seminþele de floarea-soarelui – n.r.) e foarte cãutatã în toatã Moldova.


LA LIDA-N OGRADÃ. Aproape de centrul satului, lângã primãrie – a cãrei clãdire serveºte în acelaºi timp ºi ca sediu al poliþiei mereu absente, ºi al poºtei satului –, am întâlnit o familie de basarabeni foarte ospitalieri. Ne-au primit cu multã bucurie în curtea lor ºi ne-au tratat ca ºi cum ne-am fi cunoscut de-o viaþã, cu toate cã nu ne vãzuserã niciodatã. Ba tot ei ºi-au cerut scuze cã trebuie sã ne lase singuri un sfert de orã, cât le ia sã-ºi termine de scuturat mazãrea uscatã. Era mazãre furajerã, pe care o strâng cu multã grijã pentru vite. “Da’ poþi sã pui ºi-n mâncare. N-are nimica”, ne-au spus ei. Lida a lui Ion, gospodina casei, fãcea ºi mâncare pentru toatã familia, în acelaºi timp, ºi se pregãtea sã facã pâine pentru urmãtoarele zile, iar noi am rãmas sã dãm o mânã de ajutor. “Eu mã duc de-amu sã mã spãl. La pâine nu trebuie sã fiu murdarã”, ne-a spus Lida, dupã ce ne-a aºezat pe o bãncuþã din bucãtãria micã, de varã, unde urma sã frãmânte aluatul. Încãpere mai mult improvizatã, cum sunt ºi cele din sudul României, cu pãmânt pe jos. Lida ºi soþul ei lucreazã cu ziua la o fabricã din sat. “Uscãm fructe. Mere, perjã, cireº, viºinã, zãmos, harbuz, da’ harbuz de-acuma n-am vãzut. S-a fãcut o fabricã de uscat fructe ºi prãjeºte ºi rãsãrit. Cum îi la voi floarea-soarelui”, s-a grãbit sã traducã termenul moldovenesc. “Dacã nu pricepi ceva din ce spun, mã-ntrebi!”, a mai spus ea, râzând, când ºi-a dat seama cã noi nu înþelegem chiar tot ce vorbeºte. “Anu’ ãsta cam nu s-a fãcut. O fost îngheþ, când ele taman erau în floare o fost îngheþ.”


NEVOIA ªI ECONOMIA CASEI. “Noi facem pânea-n casã de obicei”, ne-a explicat, cu un calm specific zonei, soþul Lidei, care rãmãsese cu noi. “Ne ducem la piaþã, un kil de porumb e 4 lei. În agriculturã, salariu’ e 800. În învãþãmânt e oleacã mai mare, da’ nu mult”, ne-a mai spus, încercând, parcã, sã se scuze pentru sãrãcia în care trãiesc fãrã vina lor. “Spune-i la fatã sã-mi aducã acela di luat fãina”, s-a auzit imediat glasul gospodinei grãbite, care a continuat cu toate explicaþiile necesare despre facerea pâinii. “Sunt ºi care cumpãrã. Iaca, este-aci, în mahalaua asta, o bãbuþã care-i singurã. ªi, iaca ce, patru-cinci pâni cui trebuie sã facã? Cheltuie ºi lumina. Mai bine cumpãrã-þi o pâinicã ºi mãnânci cât mãnânci, douã-trei prânzuri. Mai dai ºi la un cãþel, faci de mãmãligã cât rãmâne, chiar dacã rãmâne, rãmâne-o bucãþicã, o þandãrã, nu rãmâne patru-cinci pâni. Dacã vini ciniva, acela ti crede cã nu ai”, a intervenit gospodina, pentru a ne ajuta sã înþelegem mai bine cum trãiesc oamenii la Tartaul. Între timp, Lenuþa, mezina familiei, a venit sã ne serveascã pe toþi cu un pumn de sâmburi de caise, pe care-i spãrsese pe o piatrã din curte pentru musafiri. Sora ei mai mare, Larisa, ne-a completat gustarea cu un lighenaº de caise pe care ºi ea le-a cules imediat dupã ce a vãzut cã le intrãm în curte. Ar fi vrut sã ne aºeze ºi la masã, pentru cã mâncarea era aproape gata, dar ne-am scuzat cât am putut de politicos. Cu toate cã ºtiam cã se pot simþi jigniþi dacã-i refuzãm. “Nu vã duceþi sã vã cheltuiþi banii, cã aici îi scump tãt. Tãt! Le-am luat, când am primit leafa, le-am luat la fete o bere, câte-o-ngheþatã, ºi-atât. Atâta o fost ºi-acu, la anu, dac-are sã fie, când o sã fie, cine ºtie când…” Pânã seara târziu, când pâinea s-a copt ºi am plecat de la Tartaul, Lida ne-a învãþat cum se poate trãi cu foarte puþin. În fiecare casã de români în care am intrat împreunã cu ea cât timp am aºteptat sã dospeascã, apoi sã se coacã pâinea, am întâlnit aceeaºi incredibilã ospitalitate ºi oameni minunaþi.


Ritualul ºi chinurile facerii
“Pun oloi, adica ulei de rãsãrit, acuma vin, di la babã, strânsã de trei ani. E zaibãr, e amestecãturã. Cineva mi l-o adus ºi io l-am strâns. Ca atare, de-a meu nu mai am gram”, povestea Lida în timp ce deja se apucase de frãmântat coca în lighean. “Aºa, aista-i oþãtu’. Oþãt îi pun ca sã nu se-nnãcreascã. Sare, zahar de-acum trebuie sã-i pun ca sã nu
se-nmoaie. Drojdie, jumate. Fac numa o porþie. Cu trei kili di fãinã.” ªi borº. Din gospodãrie nu lipseºte niciodatã borºul. Se umple mereu ºi se foloseºte drept medicament, bãuturã rãcoritoare ºi ingredient principal pentru mâncare. Lida a turnat apa fiartã peste fãinã. “Hai, pune fãinã! Cã doar o facem împreunã”, mi-a spus stãpâna bucãtãriei. ªi ce era sã fac? M-am conformat. “Cum îi? Bisturiu! Ac! ªterge ºi fruntea! Pacientu’ nostru trebuie sã se facã frumos. Haida, pune!” Mã echipase din timp cu ºorþ ºi batic, sã fie sigurã cã îi voi fi ucenic. “E gata ºi-o coc. La rolã. Nu-i cuptor, cã am avut o iepuroaicã afarã ºi o mers ºi l-o spart tãt. Pâinea o fac în diferite feluri, ca sã fie cât mai conveabilã. Sã nu sã strice”, ne-a explicat, în timp ce se apucase de împletit la “hulubei”, adicã porimbei, covrigi din coca rãmasã: “Uite cum îi fac plisc!”.


Drojdia de casã
“Vinu’ când fierbe iei spuma. ªî di la vin alb, ºî di la vin negru. ªî dacã le-ai fãcut atunci, repede, sã nu li laºi sã li rãcureºti.ªî li usuci bini, bini, bini, p-ormã le strângi, li pui la loc uscat, sã nu hii nici la reci di tãt sã rãceascã, nici la pre cald, cã altfel nu creºte pânea.”
Lida a lui Ion - gospodinã, Tartaul