Caravana Jurnalul Naþional 2007

„Caravana Jurnalul Naþional” a plecat la drum, pentru al patrulea an consecutiv. Descoperirea României continuã. De astã datã îþi arãtãm România de acolo de unde ea se vede prea puþin. Traseul caravanei sare din graniþele administrative ale þãrii ºi acoperã un colþ de lume mare cât vreo opt judeþe, în care inima româneascã bate de multe secole, dar nu prea o mai auzim. Ori o auzim, dar nu ne e la îndemânã sã o ascultãm. Noi socotim acum cã se cade sã plecãm urechea ºi la bãtãile inimii care pâlpâie în Basarabia."

O sã ne aducem aminte cã din 1812 Moldova n-a mai fost întreagã ºi o jumãtate din ea a fost provincie þaristã pânã când România a crescut mare, învingãtoare în Primul Rãzboi Mondial.

Aproape un sfert de veac de prosperitate interbelicã a fost strivit sub talpa stalinistã în vara lui 1940, peste doar un an - azi se împlinesc 66 de ani - românii treceau iarãºi Prutul la fraþii lor. Din vara lui 1944, teritoriul ocupat de ruºi avea sã devinã Republica Socialistã Moldoveneascã pânã în 1990. Proaspãtul stat suveran avea sã cunoascã în 1992 rãzboiul civil, ale cãrui rãni sunt ºi astãzi deschise pe Nistru.

Acestea sunt reperele temporale majore înlãuntrul cãrora furtunile au bântuit Basarabia de la rãsãrit la apus ºi de la miazãnoapte la miazãzi. Fãrã povestea deloc romanticã a acestui colþ de lume, cã altfel nici nu pot sã-i zic, istoria noastrã e sãracã ºi mincinoasã. De aceea nu putem nici s-o uitãm, nici s-o neglijãm. Mãrturie stau zecile de mii de români basarabeni refugiaþi în dreapta Prutului ºi urmaºii lor, care nu au contenit sã priveascã spre cãminele pãrãsite în timp de rãzboi. ªi mai stau sutele de mii de tineri basarabeni care privesc cu jind astãzi spre Europa care îi aºteaptã tot la dreapta Prutului. Pentru ei, Europa începe cu România, iar, pentru noi, Europa nu se terminã neapãrat la graniþa de est.

Vasãzicã, basarabenii sunt prea prezenþi printre noi ca sã nu ne intereseze, iar pãmântul pe care trãiesc e mult prea frumos ºi plin de istorie ca sã nu merite strãbãtut de caravana noastrã.

DE CE ACUM? Pentru cã au trecut 17 ani de la Revoluþia noastrã sângeroasã ºi de la revoluþia lor de catifea. Timp suficient ca patima, exaltarea, speranþele nerealiste, teama, suspiciunea ºi toate celelalte sentimente complicate ºi contradictorii sã se mai domoleascã. Sã facã loc curiozitãþii sãnãtoase, interesului firesc ºi cât se poate de legitim, dintr-o parte în cealaltã. ªi unei judecãþi cu mintea deschisã ºi zâmbetul pe buze.

Pentru cã avem paºaport de UE ºi privim spre Vest cu atât de mare atenþie, încât uitãm adesea sã ne mai uitãm ºi în jurul nostru. Pentru cã prea mulþi basarabeni vor acum paºaport românesc ca sã nu ne intereseze cine sunt ei ºi ce vor de fapt. Pentru cã de atâtea ori elita nãscutã între Prut ºi Nistru a fost distrusã, smintitã, exilatã ºi umilitã în ultimii 60 de ani, încât e drept sã ne întrebãm ce a mai rãmas în loc. ªi, dacã a rãmas, sã o poftim la dialog ºi sã o recunoaºtem de sorã.

DE CE NOI? Pentru cã suntem „Jurnalul Naþional”. Pentru cã ne pasã de tot ceea ce înseamnã ceva în spaþiul spiritual românesc ºi ne influenþeazã modul de a gândi ºi de a fi. Ne pasã de tot ceea ce e statornic, valoros ºi autentic, menirea noastrã e sã cãlãtorim ºi sã descoperim pentru voi tot ce meritã sã fie tipãrit. „Jurnalul Naþional” este un ziar care se citeºte ºi apoi se pãstreazã la colecþie. Îþi redã muzica aleasã, uitatã în fonoteci. Îþi dã carte bunã ºi film de calitate. Îþi redã România pe care n-ai ajuns încã sã o cunoºti. Acum îþi oferã o cãlãtorie a prieteniei ºi iubirii de fraþi, vreme de o lunã, în timp ºi în spaþiu, prin Basarabia bunicilor ºi a zilelor noastre. Noi suntem acum acolo, de unde îþi povestim ce vedem. ªi îþi arãtãm în imagini ceea ce meritã sã vezi ºi tu.

Socoteºte, aºadar, dacã vrei, cã rostul acestui demers este parte din planul nostru de lungã duratã ce poartã numele „Recurs la România”.

Aºadar, de azi înainte o sã cunoºti la fel de bine ca noi cine sunt basarabenii, ruºii, ucrainenii sau gãgãuzii care trãiesc între Prut ºi Nistru, ce politicã se face acolo, ce mâncare se mãnâncã, ce ziare se citesc ºi ce cãrþi se scriu, ce afaceri se fac, ce se ºtie despre România ºi ce se aºteaptã de la români. ªi dupã ce o sã afli tot ceea ce-þi putem spune noi, ziariºtii de la Bucureºti ºi prietenii noºtri din presa de la Chiºinãu, dupã ce vei fi parcurs întregul traseu al caravanei, de la Bãlþi la Cahul ºi de la Ungheni la Tighina, sã te gândeºti cum þi-ar plãcea sã arate Europa viitorului ºi pânã unde þi-ai dori sã se întindã.

Scriindu-þi aceste gânduri despre rostul nostru aici, la stânga de Prut, mã gândesc cã bunicii mei, Volodea ºi Nadejdea, cei demult adormiþi, se întorc cu mine din pribegie la rãdãcinile lor, mã însoþesc ºi se minuneazã despre ce-a devenit lumea asta de când ei nu mai sunt pe-aici, pe-aproape.

Puteþi comunica instant cu membrii echipei, accesând secþiunea de forum “Caravana Jurnalul Naþional”. Trimiteþi informaþii, opinii, fotografii, la adresa de mail: caravana@jurnalul.ro.

(„Jurnalul Naþional”, 21 iunie 2007)

Basarabia, teritoriul dintre cele douã râuri – Prut ºi Nistru – a cunoscut încã de timpuriu trecerea migratorilor, fie ei sciþi, cumani, pecenegi ori tãtari. Motiv de sfadã între imperii ºi obiect de troc între acestea, a trecut, pe rând, de la turci la ruºi. Pentru 22 de ani, Basarabia a devenit provincie româneascã, dar moºtenitoarea Imperiului Þarist, ce-a devenit Rusia Bolºevicã, nu a recunoscut niciodatã dreptul apartenenþei acestui pãmânt la România.


În partea ei esticã, Basarabia are ca graniþã Prutul, iar de cealaltã parte, în vest, Nistrul delimiteazã uriaºul ºes ce ajunge pânã în tundra siberianã. În nord, o culme de codri "venitã" din Bucovina leagã Basarabia de alt pãmânt cu trecut românesc. "Deschisã" vânturilor reci ºi uscate dinspre nord-est, þara dintre Prut ºi Nistru cunoaºte an de an succesiunea celor patru anotimpuri, cu veri secetoase ºi ierni friguroase. Dinspre nord spre sud înãlþimile scad, iar clima se domoleºte. Dealurile, viile ºi dumbrãvile se rãresc dupã ce treci de Chiºinãu, spre sudul Basarabiei. Cãtre Marea Neagrã începe domnia tristã a stepei din Rãsãrit.


ÞARA BASARABEASCÃ. Iniþial Basarabia era numitã zona de stepã dintre Marea Neagrã, Dunãre, Prut ºi Nistru (Bugeacul de azi). Numele ºi-l luase de la voievodul Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364). În vechile documente slavone apare ca Basarabscaia Zemlia – Þara Basarabeascã. Sub acelaºi nume se regãseºte ºi în convenþiile comerciale semnate în timpul domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432). Voievodul moldav întregise hotarul basarabean al þãrii, alungând-i pe tãtari peste Nistru. Din timpul ocupaþiei ruseºti (1812) termenul de Basarabia a desemnat tot þinutul dintre Prut ºi Nistru.


CETÃÞILE DE PESTE PRUT. În Evul Mediu cetãþile dobândiserã o dublã funcþie. Pe de o parte, apãrau hotarele de duºmani, dar în acelaºi timp cetãþile-porturi asigurau schimburile comerciale între diferiþii negustori. ªtefan cel Mare a construit Orheiul pentru a apãra Moldova de tãtari, ºi Soroca, împotriva cazacilor. Adevãratele "perle" economice ale Moldovei erau însã în sudul Basarabiei, cetãþile Chilia (Licostomo pentru genovezi) ºi Cetatea Albã (Moncastro). În aceste porturi ajungeau exoticele mãrfuri din Levant (mãtãsuri, covoare, podoabe de aur ºi argint), în drumul lor spre Galiþia, Polonia ºi Ungaria. La rându-le, comercianþii cumpãrau din pãrþile locului miere, cearã, vin, cereale, turme de oi ºi herghelii de cai. Boii moldoveneºti aveau mare "cãutare" în epocã, fiind trimiºi pânã în Anglia.


CÃLÃTORI STRÃINI. Primele mãrturii strãine despre Basarabia ne-au rãmas de la cãlãtorul francez Fourqueveaux, diplomat care a "cutreierat-o" în secolul XVI. El se minuna de "þara bogatã, cu pãmânt negru", unde sunt "heleºtee pretutindeni". Câteva secole mai târziu (veacul XIX), în aceeaºi notã idilicã descrie Moldova de peste Prut ºi doctorul I. Zucker, care se pare cã venise sã vindece bolnavii de ciumã ºi holerã. Într-un restrâns volum monografic intitulat chiar "Basarabia", el aprecia obiceiurile ºi ocupaþiile strãvechi ale locuitorilor. "Oalele, sipetul, icoana mântuie podoaba casei, relata I. Zucker. Pânza o þes femeile; oile dau lâna ºi îmbrãcãmintea. Carul ºi-l face þãranul singur numai din lemn. Pentru hranã ajunge mãmãligã cu brânzã. Pentru banii de bir ºi de cârciumã ia câºtigul de la vite, de la un petic semãnat cu grâu, de la prisacã."


"VÃ DAU PRUTUL". Izbucnirea rãzboiului ruso-turc (1806) a afectat ºi teritoriul Principatelor Române. Armata þarului rus a ocupat cetãþile Hotin, Bender, Akkerman, Chilia, Ismail ºi Reni, iar pe Kutuzov l-a impus guvernator general al celor douã þãri Române. Timp de cinci ani pãmânturile valahe de la sud ºi nord de Milcov au fost pustiite de înfruntãrile armiilor imperiale, pânã când în 1811 balanþa victoriei înclinã spre ruºi. La negocierile de pace din oraºul Giurgiu, marele vizir Ahmed "oferi" þarului "pãrþile de peste Prut": "Vã dau Prutul, promitea vizirul împuternicit de sultan; nimic mai mult. Prutul ori rãzboiul. Am jertfit grozav de mult pânã acuma". Un an mai târziu (16 mai 1812), la Bucureºti, reprezentanþii diplomatici ai celor douã împãrãþii au semnat pacea prin care Basarabia revenea Rusiei.


DE LA OBLASTIE LA GUBERNIE. În urma tratatului, un teritoriu de 45.000 kilometri patraþi, locuit de 482.630 de suflete, intra în componenþa Imperiului Rus. Pentru început, prudentul amiral Ciceagov, ce-i urmase lui Kutuzov la comanda trupelor ruseºti de ocupaþie, recomanda acordarea de privilegii basarabenilor. "Basarabia este o þarã frumoasã, scria Ciceagov þarului, ea va aduce mari foloase, dar trebuie sã o lãsãm sã se odihneascã câtãva vreme. Am încercat sã dau locuitorilor acestui þinut câteva privilegii mai mult decât vecinilor." Timp de trei ani aceºtia au fost scutiþi de plata dãrilor, iar de recrutare, "ocoliþi" cinci ani. Basarabia, noua provincie ruseascã (oblastie), era împãrþitã administrativ în 12 þinuturi. Pãstra în schimb vechea stemã a Moldovei – capul de bour cu stelele între coarne. Ucazul (decretul) þarului Alexandru I din 1818 desemna Chiºinãul capitala provinciei. Din 1829, statutul Basarabiei s-a schimbat în urma adoptãrii "Regulamentului" lui Voronzov. Prin acesta se desfiinþa autonomia Basarabiei, iar limba rusã era singura folositã în actele publice. Teritoriul dintre Prut ºi Nistru devenise o gubernie a Imperiului Rus. Pânã la unirea din 1918 cu România, sudul Basarabiei a mai "trecut" o datã sub autoritate valahã. Între 1856 (Pacea de la Paris) ºi 1878 (Congresul de la Berlin) Cahulul, Bolgradul ºi Ismailul au aparþinut Moldovei.


REPUBLICA MOLDOVENEASCÃ. Dupã revoluþia din februarie 1917, Rusia ajunge o þarã "brãzdatã" de frãmântãri politice. Mitinguri ºi congrese se desfãºurau la tot pasul. În Basarabia, Congresul general al delegaþilor sãteºti voteazã o moþiune prin care cerea autonomie administrativã, religioasã, ºcolarã ºi economicã. Orãºenii moldoveni reuniþi la Odessa (aprilie 1917) doreau ºi un mitropolit basarabean. Forþele politice, adverse pânã nu de mult (conservatori ºi democraþi naþionali), se "contopirã" într-un unic Partid Naþional Moldovenesc. Vasile Stroescu, preºedintele partidului, Paul Gore, Vladimir Herþa, Pantelimon Halippa ºi Onisifor Ghibu cereau "la unison" autonomia politicã a Basarabiei. Spre sfârºitul anului (noiembrie 1917) s-a deschis Sfatul þãrii, sub conducerea lui Ion Inculeþ. Sub preºedinþia aceluiaºi Ion Inculeþ a apãrut Republica Democraticã Federativã Moldoveneascã. Pe lângã Sfatul þãrii, s-a ales ºi un Consiliu al Directorilor, "executivul" republicii. Tânãrul stat nu dispunea de o armatã proprie, "cohortele cetãþeneºti" înfiinþate pentru pãstrarea ordinii fiind "copleºite" de dezertorii bolºevici de pe frontul român. O delegaþie a moldovenilor trimisã pe 8 decembrie 1917 la Iaºi cerea atât Guvernului român, cât ºi reprezentanþilor Antantei, concurs militar pentru a "stãvili" anarhia bolºevicã. Singur Guvernul României a rãspuns solicitãrii. Primul ministru liberal Ion I. C. Brãtianu l-a trimis în Basarabia pe generalul Broºteanu, în fruntea Diviziei a XI-a. Încurajaþi de "alungarea" bolºevicilor, politicienii basarabeni au decis ruperea de Rusia, proclamându-ºi independenþa. Pe 24 ianuarie 1918 a luat fiinþã Republica Moldoveneascã. Cu aproape douã sãptãmâni mai devreme (8 ianuarie), preºedintele american prezentase în faþa Congresului American programul sãu intitulat "Cele 14 puncte". Unul dintre principiile evocate era dreptul autodeterminãrii naþionale. Provinciile puteau sã-ºi hotãrascã singure soarta.


"UNIRE PE VECIE". Pe 9 aprilie 1918 primul ministru român, Alexandru Marghiloman, a sosit la Chiºinãu în aºteptarea deciziei Sfatului þãrii. Acesta urma sã dezbatã problema unirii Basarabiei cu România. Cazat la Hotelul Londra, oficialul de la Bucureºti a fost aclamat de populaþia capitalei moldovene. Pânã seara, politicianul român "dãrui" diferite sume de bani oficialitãþilor ecleziastice basarabene, pentru a ajuta locuitorii sãrmani ai oraºului. În ultimele zile chestiunea politicã a unirii îi preocupa pe toþi cetãþenii tinerei republici moldoveneºti. Cei 140 de membri ai Sfatului þãrii urmau sã decidã viitorul lor. Dintre toþi, doar reprezentanþii secþiei þãrãneºti se declarau ostili unei eventuale alipiri a Basarabiei la România, dar curând au cedat ºi ei. S-a hotãrât ca votul sã fie deschis, cu apel nominal. Cu 86 de voturi pentru, trei contra ºi 36 de abþineri, membrii Sfatului þãrii hotãrau "Unirea Basarabiei cu mama sa, România". Rezultatul s-a comunicat prin telefon lui Marghiloman, care aºtepta nerãbdãtor sfârºitul scrutinului la sediul Comandamentului Corpului de Armatã. Unirea celor douã state s-a realizat însã cu anumite condiþii puse de cãtre partea basarabeanã. Printre altele, deputaþii moldoveni cereau realizarea reformei agrare, autonomie provincialã, respectarea drepturilor minoritãþilor, numãr de parlamentari basarabeni proporþional cu populaþia acestei provincii. Dupã semnarea actului Unirii, "suita" politicienilor de ambele pãrþi ale Prutului s-a deplasat la Catedrala din Chiºinãu. Slujba arhimandritului Gurie s-a rostit în limba românã, iar trupele române au fost trecute în revistã de miniºtrii prezenþi. Dupã o zi abundentã în dezbateri ºi discursuri, membrii Sfatului þãrii ºi invitaþii lor români s-au "relaxat" la un fastuos banchet oferit de Marghiloman. La ora douã noaptea, primul ministru român îºi încheie cu succes misiunea la Chiºinãu ºi pãrãseºte cu un tren special Basarabia.


CEA MAI ESTICà PROVINCIE. Alipirea Basarabiei la România a atras ºi numeroºi cetãþeni ai Rusiei de alte etnii. Sãtui de luptele interne dintre facþiunile politice rivale ºi de noua conducere bolºevicã, aceºtia preferau sã treacã Nistrul pentru a se stabili în România. Din cei 168.000 de noi veniþi, cei mai mulþi s-au aºezat în Chiºinãu. Mulþi erau evrei, dar erau ºi ruºi, ºi ucraineni. Conform recensãmântului din anul 1930, populaþia Basarabiei se ocupa preponderent cu agricultura. De altfel, 87% dintre locuitorii provinciei trãiau la sate ºi chiar unii orãºeni se ocupau cu agricultura. Autoritãþile de la Bucureºti au neglijat dezvoltarea industriei în Basarabia, preferând s-o transforme într-un grânar al þãrii. Primele mãsuri ale administraþiei româneºti au vizat introducerea Prefecturii poliþiei oraºului Chiºinãu (1918), ce avea în frunte funcþionari din Vechiul Regat. S-a pãstrat împãrþirea teritorialã pe judeþe – nouã la numãr (fostele uezduri þariste). În învãþãmânt s-a introdus limba românã, încercându-se astfel eliminarea urmãrilor nefaste ale rusificãrii declanºate în Basarabia spre sfârºitul secolului al XIX-lea.


Preºedinte basarabean, ministru român
Nãscut în Basarabia, în comuna Rãzeni în 1884, Ion Inculeþ era tânãr absolvent al seminarului Teologic din Chiºinãu (1906). Revoluþia rusã din 1917 l-a prins la Petrograd, unde a devenit membru al Partidului Socialist Revoluþionar. Pentru a potoli tendinþele separatiste ale moldovenilor de peste Prut, liderul social-democrat Kerenski l-a trimis în misiune în þara sa natalã pe Inculeþ. Acesta s-a "molipsit" de crezul naþional al moldovenilor sãi. În scurt timp, Inculeþ conducea Sfatul þãrii din Basarabia (1917-1918) ºi devenea preºedinte al Republicii Moldoveneºti (1917). Dupã Unire, politicienii români l-au cooptat ministru de Stat pentru Basarabia (1918-1920). Din 1923 era membru al Partidului Naþional Liberal, fiind ales în toate legislaturile României interbelice. Între 1933-1936 a fost ministru de interne . Desemnat ministru secretar de Stat de cãtre regele Carol al II-lea în Guvernul Tãtãrescu (28 iunie – 4 iulie 1940), a asistat neputincios la cedarea Basarabiei cãtre Uniunea Sovieticã.


Dispute diplomatice
La un an de la Unirea Basarabiei cu România (1919), bolºevicii au propus românilor un "troc": în schimbul recunoaºterii diplomatice din partea "tovarãºilor" lui Lenin a actului unirii, statul român trebuia sã renunþe la tezaurul depozitat în timpul rãzboiului la Moscova. Refuzul nu i-a descurajat. Deºi pe 28 octombrie 1920, prin semnarea Tratatului de la Paris, marile puteri Franþa, Marea Britanie, Italia ºi Japonia au recunoscut Unirea Basarabiei cu România, statul sovietic i-a contestat valabilitatea. Relaþiile dintre cele douã þãri pãreau a intra pe un fãgaº normal în 1924. Negocierile purtate la Viena în cadrul Conferinþei româno-sovietice au fost însã "sabotate" de ruºi. De-abia în 1936 miniºtrii de Externe ai României ºi Uniunii Sovietice, Nicolae Titulescu ºi Maxim Litvinov, au semnat Protocolul de asistenþã mutualã prin care se recunoºtea frontiera naturalã a Nistrului ºi de cãtre partea sovieticã. Conform înþelegerii, "trupele sovietice nu vor trece niciodatã Nistrul fãrã o cerere formalã din partea Guvernului regal al României".

Sihãstriile în piatrã de la Orheii Vechi

Oprim pentru câteva minute pe coastã, sus, acolo de unde, semicircular, Valea Rãutului se deschide privirii ca un imens amfiteatru. ªi tot ca într-un teatru antic desluºim fiecare ºoaptã din Trebujeni, deºi satul e la sute de metri depãrtare. Drept în faþã, peste vale, galeriile sãpate în piatrã adãpostesc istorii. Istoria e la ea acasã la Orheii Vechi.

Un promontoriu teºit înainteazã ca un pinten de peninsulã, despicând “apele” unei mãri demult defuncte. Din Marea Sarmaticã au mai rãmas niºte vãi, pe unde curge leneº, în meandre, Rãutul. Au mai rãmas câteva stânci semeþite ºi culmi rotunjite, din calcar poros, în care oamenii ºi-au sãpat cândva adãposturi ºi locuri de rugãciune. Cetatea medievalã a Orheilor, din care se mai vede doar un brâu de piatrã, domina cândva locul. Azi, dacã ai putea sã priveºti din înalt, planând laolaltã cu ulii, þi-ar pãrea cã valea ºi stâncile sunt amprenta lãsatã de un melc fosilizat…

MÃNÃSTIREA LUI BOSIE. Lãsând în urmã satul Butuceni, privirea se odihneºte în pâlnia spiralatã a vãii. Suntem deja în partea opusã acelui promontoriu unde am poposit întâi. Ne aflãm pe coastã, deasupra locului pe care lumea îl ºtie drept “Mãnãstirea lui Bosie”. Ne aºteaptã un cobor⺠nu tocmai uºor. Piciorul cautã sprijin în orice tufã de iarbã – între stânci, pãmânt nisipos ºi calcar alb, fãrâmat, pe o pantã abruptã. Ochiul descoperã pe bucãþi de piatrã fosile de scoici, mai mici, mai mari. La început le adunãm ca pe trofee. Buzunarele se umplu. ªi parcã ultima pe care am vãzut-o e mai frumoasã decât toate celelalte…! Piatra se nimiceºte când o strângi între degete. Unele scoici par a fi foarte recente, rãmân întregi ºi taie mâna. ªi totuºi, sunt de-o vârstã cu Marea Sarmaticã…


La jumãtatea drumului, îndrãznim sã privim împrejur. Valea, apa ºi stâncile închipuie un peisaj pe care înþelegem cã nu-l vom mai întâlni nicãieri altundeva în lume. Ajunºi lângã albia râului, ne pregãtim pentru urcuº. Dacã am însemna pe hartã drumul parcurs, ar trebui sã desenãm un “v” cu braþul stâng mai scurt.

Din chiliile sihaºtrilor de la “Mãnãstirea lui Bosie” privim spre “gãocea” imensã în care se rãsuceºte Rãutul. Rezemaþi de calcar, pe laviþa de piatrã. E rãcoare. Zãpuºeala zilei nu-ºi face loc în adãpostul de stâncã. “Aici nu vin decât oile ºi ciobanii. Când ºi când, ajung pelerinii. Aºa, ca mine, ca dumneavoastrã…” – ne spune pãrintele Emanuil Brihuneþ, ghidul nostru prin mãnãstirile Basarabiei. “E un miracol cã s-au pãstrat aºa de bine chiliile ºi biserica!” Îl lãsãm descifrând inscripþii vechi, sãpate în piatrã, ºi pornim în explorare. În ultima chilie, spre apus, într-un horn de stâncã sunt adunate mai multe sticle cu apã. “Aici, oricine ajunge aduce apã, pentru cei care vin dupã el”, ni se spune. Ca prin minune, apa rãmâne mereu rece ºi proaspãtã. Soarele stã sã apunã, aºa cã, dupã un scurt rãgaz, reluãm în sens invers drumul pe care am venit.

PEªTERA BUTUCENILOR. Din nou, pe culme. De data aceasta urmãm cãrarea pe platformã, câteva sute de metri. Trecem de biserica “de zid” construitã în secolul al XIX-lea de locuitorii din Butuceni, apoi pe lângã crucea de piatrã care dominã þinutul. În dreptul ei se aflã clopotniþa înãlþatã de sãteni în anul în care au sãpat tunelul spre mãnãstirea din peºterã. Spre deosebire de cea zisã “a lui Bosie”, aceasta a fost restauratã în ultimul deceniu. Podeaua de piatrã, atent ºlefuitã, a fost îmbrãcatã în “blãni” de lemn. Peretele e acoperit de icoane, iar din stranã se aude glasul unei monahii, rostind ritmat rugãciunile serii. Un cãlugãr aprinde lumânãrile. Trecem nestingheriþi (nevãzuþi, neauziþi – nici monahia, nici cãlugãrul nu au grija noastrã) ºi ieºim pe prispa de piatrã. Uitãm sã respirãm. Câteva clipe. Râul e chiar sub picioarele noastre, la zeci de metri mai jos.

O fotografie, pe pragul de piatrã. Exact în locul unde, cu zece ani în urmã, fusese fãcutã o altã fotografie. Ce s-a schimbat? “Ochii” bisericii rupestre au cercevele de lemn ºi geam subþire, acum. Sfinþii ºi-au regãsit locul, în bisericã. Covoare þesute la rãzboi ascund zgomotul paºilor. Biserica din peºterã are din nou Duh.

Frustã, numai piatrã ºlefuitã, a rãmas doar partea în care au fost cândva chiliile monahilor. Douãsprezece, la numãr. Încãperi strâmte – un metru pe un metru, înalte tot de un metru – unde schimnicii probabil mai mult vegheau, în rugãciune, decât se odihneau. Crengi de nuc, uscate, azvârlite într-un colþ al chiliilor nelocuite, împrãºtie în aer un miros amar ºi muced, pe care tãmâia încearcã sã-l vindece.

Inscripþii medievale pe zid de mãnãstire

“Aceastã mãnãstire a fãcut-o robul lui Dumnezeu Bosie, pârcãlabul de Orhei, cu soþia ºi copiii sãi, în cinstea Domnului Dumnezeu întru iertarea pãcatelor sale, anul 7183” – pãrintele Emanuil Brihuneþ are cifrul transformãrii anilor, aºa cã ne fixeazã imediat data ºi pe înþelesul nostru. “1675”. “Iar aici este scris: «Acest zapis l-a fãcut Vasile Andeescul ºi Rãzmeriþã Lecca în zilele lui Constantin Vodã când au iernat în Ucraina ºi Ivancea au fost hatman la Ucraina ºi noi am iernat aice, în anul 7198, noiembrie, 20». Aiasta-i din 1689, dar, vedeþi, aici e o inscripþie care a fost sãpatã peste o altã inscripþie. Au rãmas ornamentele… Nimeni nu are grijã de ele!”, mai zice oftând amar pãrintele.

Peºterile de pe Valea Rãutului sunt pline de însemne lapidare. Acestea de la Bosie nu sunt unice, sunt doar cel mai bine pãstrate. Între Trebujeni ºi Butuceni, în lanþul calcaros, existã nu mai puþin de ºase complexe de peºteri ºi caverne. În total sunt câteva zeci de astfel de cave, multe inaccesibile astãzi. Unele inscripþii sunt precreºtine, nedescifrate pânã acum. Altele, cele din perioada medievalã, sunt scrise îndeosebi cu chirilice ºi pomenesc fie vreun ctitor, fie numele vreunui cãlugãr. “Ieromanh Paisie” stã scris pe un perete de piatrã. Cercetãtorii afirmã cã aceste inscripþii ar prezenta similitudini cu semnele întâlnite în alte complexe rupestre, la Leadova, Neporotova, Þipova sau Saharna.

DOUÃ VEACURI DE TåCERE. Ca ºi în cazul altor mãnãstiri rupestre din Basarabia, cele de la Orheii Vechi au fost pãrãsite cãtre începutul secolului al XIX-lea. Despre Mãnãstirea Peºtera de la Butuceni se ºtie cã ºi-a încetat existenþa în anul 1816 ºi este de presupus cã ºi Schitul Bosie a avut aceeaºi soartã, mai ales cã în Valea Rãutului cele douã complexe de peºteri care adãposteau bisericile ºi chiliile fãcuserã parte din acelaºi centru monastic (cel puþin în secolele XVII-XVIII). Dintr-un document semnat chiar de mitropolit ºi care se referã la închiderea complexului monahal, reþinem: “1816, martie, 2. Nacialnicul cu cei cãlugãriþi sã se mute la schitul Suruceni, luând ºi toate lucrurile miºcãtoare cu sine, precum ºi cele bisericeºti. Iarã schitul Peºtera de tot sã strâce, ºi peºtera unde au fost biserica sã se astupe cu zidirea ca nimeni ºi nimic sã nu poatã întra înlãuntru”. La timpul acela obºtea numãra “cinci cãlugãri ºi trei posluºnici (novici – n.r.)”. Monahii s-au mutat însã nu la Suruceni, ci la Mãnãstirea Condriþa, în vreme ce vechiul lor sãlaº s-a risipit. ªi, parcã pentru a pecetlui ceea ce fãcuse omul, un cutremur a prãbuºit ºi vechea scarã de acces, dinspre Rãut, în gura Mãnãstirii Peºtera. Dupã aproape douã veacuri de tãcere, aºezãmântul monahal de la Butuceni s-a reîntors la rosturile lui dintru început. Slujbele se þin, din nou, dupã rânduialã, la ceasurile lor sorocite.

Atestare

“Suretul unui act domnesc din 13 mai 1612 al domnului ªtefan Tomºa ne porunceºte cã au fost înaintea domniei sale ºi a boierilor cãlugãrii de la sfânta mãnãstire a lui Golag logofãtul ºi al domniei sale cinstit ºi credincios pan Voico, marele logofãt, cu mare jaloba zicând cã în zilele rãposatului Eremia Movilã Voievod au avut gând sã facã cetate la Peºtere, pe apa Rãutului, ºi atunci multe sate boiereºti de primprejurul peºterilro le-au fost luat, ºi le-au fãcut ocolacii cetate ºi au vrut sã le dea lor alte sate”

prima menþionaredocumentarã a satului Butuceni (Peºtere)

“6 iulie 1949, o zi neagrã din viaþa noastrã, pe care nu o vom uita pânã în mormânt.” Deposedaþi de toatã averea, adunatã de bunici, de pãrinþi ºi de ei înºiºi, au fost urcaþi în vagoanele pentru vite ºi duºi în stepa Siberiei.


Li s-a furat copilãria, tinereþea, le-au fost distruse vieþile. Din cele câteva zeci, poate chiar câteva sute de mii, astãzi mai trãiesc doar vreo 9.000 dintre surghiuniþi. ªi continuã sã moarã pe capete, o moarte biologicã, grãbitã de umilinþã ºi de dor.

Asociaþia foºtilor deportaþi ºi deþinuþi politici a combinat ieri comemorarea cu o manifestare de protest. De cu zori, câteva zeci de bunei s-au adunat pe treptele Guvernului, încercând sã sensibilizeze aleºii neamului la problemele lor. Existã o lege, ba chiar întãritã în februarie a.c. de o hotãrâre, care reglementeazã despãgubirile ºi modalitatea lor de acordare. Însã acestea nu îi mulþumesc pe foºtii deportaþi, pentru cã li se cere sã prezinte vechile titluri de proprietate. Unul care a fost scos noaptea din casã, care a fost aruncat într-un bou-vagon, percheziþionat de multe ori la piele pânã a ajuns la destinaþie, se presupune cã are astfel de acte. Nici arhive nu mai existã, iar martorii vremurilor sunt cam oale ºi ulcele. Cheltuielile pe care le presupune un proces cu autoritãþile locale reprezintã mici averi pentru pensionarii moldoveni, unii primind doar câteva zeci de lei, indiferent în ce calculaþi, RON sau MLD. Iar viteza de aplicare a legii îi va prinde cu decizia judecãtoreascã pe drumul spre groapã.

Liniºte. Nu se aud strigãte, din când în când un glas amplificat de portavoce lipitã cu scotch. Pe lângã aceasta, manifestãrile pensionarilor de la noi par violente. Se vorbeºte rusã ºi românã ºi sunã ciudat. Dar este vorba doar despre despãgubiri, fãrã legãturã cu românismul.

Se rostesc încontinuu aceleaºi “banalitãþi”: “Am suferit, am murit, vrem sã ni se aducã o reparaþie moralã ºi financiarã”. Nu-i bagã nimeni în seamã. Îmi par o adunãturã de pierde-varã. Câte lucruri folositoare nu s-ar putea face, de exemplu, zacuscã, în loc sã ceri ceva ce pare atât de evident cã nu vor mai primi. Nici pânã înainte de venirea prorusului Voronin nu s-a fãcut nimic pentru oropsiþii aceºtia, iar ei cred cã acum...
Din clãdirea Guvernului iese, dupã vreo orã, preºedinta AFDDP, o doamnã în vârstã, care se opreºte în faþa celor câþiva ziariºti. Din rândurile deportaþilor se aude un murmur: “Ziariºtii ãºtia...”. Greu de spus de ce doamna zãboveºte cu noi. Pare sã se simtã bine în centrul atenþiei, dar, pe de altã parte, alternativa este sã vinã în faþa membrilor Asociaþiei ºi sã le spunã cã iar nu s-a rezolvat nimic. Pe scurt, textul doamnei sunã cam aºa: “N-am avut cu cine sã vorbesc, dar mi s-a promis cã sãptãmâna viitoare se va forma o comisie care va analiza”. Nici un protest în mulþime. E o lehamite generalã. Bãtrânii se despart în grupuri mai mici ºi se îndreaptã cãtre troleibuzele care îi duc la garã, locul din care în urmã cu zeci de ani au fost aruncaþi în Siberia. În faþa stabilimentului se încinge treaba. Soborul de preoþi solicitã staþia de aplificare la capacitate mai mult decât molcomã.

MONUMENTUL. Difuzoarele montate pe un gaz antic fac ca rugina de pe hârb sã curgã fuioare. Iau cuvântul oameni ºi oameni, în general urmaºi ai deportaþilor, buneii se mulþumesc sã aplaude. Vorbesc ºi câþiva intelectuali de rezonanþã localã. κi repetã poveºtile pe care le-au auzit la rândul lor de la rude mai în vârstã ori care nu mai sunt. Primarul, tinerel, îºi face apariþia ºi promite cã, spre deosebire de toþi ceilalþi edili dinaintea lui, el îi va ajuta. Acþiunea se desfãºoarã în faþa unei pietre înalte cam de un stat de om, pe care este montatã o placã de marmurã: “Aici va fi înãlþat un monument în memoria victimelor represiunilor staliniste”. Literele s-au cam ºters, au trecut peste zece ani de când pietroiul le aduce aminte autoritãþilor cã e cazul sã facã ceva pentru bieþii oameni. Bani pentru recondiþionarea altor monumente, gen eroul sovietic, s-au gãsit. Dar primarul le zice în continuare, intelectualii trag ºi ei, soborul îºi face datoria din plin. O bãtrânicã, ca’n poveºti de micã ºi de cocârjatã (înspãimântã gândul la prin câte o fi trecut în viaþa ei), aruncã din cap cãtre vorbitori ºi mucalitã îi împroaºcã: “Când am fost dusã de aici eram copilã ºi nu înþelegeam nimic. Nu înþeleg nimic nici acum. N-o sã ni se întâmple nimic bun pânã n-o sã murim”. În garã, trei trenuri pleacã la Moscova ºi unul la Bucureºti. Dar, deocamdatã, e vorba doar despre reparaþii care nu mai sosesc.



“Guvernul sau Dumnezeu sã facã dreptate!”

Andrei Vartic, membru al Uniunii scriitorilor, regizor de teatru ºi publicist, este unul dintre mulþi aceia ale cãror familii au fost devastate de tãvãlugul deportãrilor.
“Zeci de mii de oameni au fost duºi în Siberia, alþii au fost împuºcaþi pe loc. Printre aceºtia a fost ºi unchiul meu, fratele bunicii, Petre ªtefãnucã, care era directorul Institutului Social din Basarabia. Tot atunci, bunelul, Andrei Constantinov, din Ialoveni, primar în perioada interbelicã, sub regimul Antonescu, a fost luat în ’44, într-o searã... doar pentru cã a avut o funcþie în statul trecut. A lãsat patru copii acasã, unul dintre ei fiind mama mea. Bunelul a murit un an mai târziu, în mai, la Magadan. A fost judecat însã dupã ce a murit, în august 1945. Îl condamnaserã la 20 de ani de detenþie. Viceprimarul, care fusese luat ºi dus împreunã cu bunelul, a supravieþuit ºi s-a întors în ’56. Ne-a povestit cã ruºii clãdeau stive de trupuri, aºa cum ai pune lemnele unele peste altele, ºi le aruncau în Pacific de pe stânci. În ’49, la 6 iulie au venit s-o ia ºi pe bunica cu toþi ceilalþi ai noºtri, dar bunicii îi spusese cineva: «Tanti Ecaterina, fugi, cã la noapte vin sã ne ia!». ªi atunci, bunica ºi-a luat copiii ºi s-a ascuns. Mama, care era cea mai mare dintre copii, se mãritase în satul vecin. Eu aveam aproape 1 an. A auzit dimineaþã ce-a fost noaptea în Ialoveni, m-a luat în braþe ºi s-a dus s-o caute pe bunica, neºtiind dacã o mai gãseºte sau nu. A gãsit casa pustie, s-a aºezat cu mine în braþe pe prispa casei ºi a început sã plângã. ªi-atunci a apãrut bunica în poartã ºi i-a povestit cum s-au salvat. Eu momentul ãsta povestit de mama n-o sã-l uit niciodatã. Mai târziu, când am mers la ºcoalã ºi s-a aflat cã sunt nepotul lui Constantinov, primarul din Ialoveni, n-am mai avut viaþã liniºtitã. Câþiva ani buni, din ’70 pânã în ’77, nu m-au primit nicãieri sã lucrez.”

CE ÎI DOARE. Familia lui Andrei Vartic nu cere ºi nici nu-ºi mai doreºte sã li se mai dea ceva înapoi. Nu crede cã mai are vreun rost sã încerce. Dar sunt alãturi de oamenii care s-au adunat astãzi în faþa unui ciot de piatrã pe care sperã sã-l vadã cândva un monument în memoria celor care au suportat calvarul stalinist: “Pentru ei situaþia e tragicã, nu mai au din ce trãi. Au niºte pensii sociale de mizerie. E de groazã. Oamenii care au venit astãzi aici sunt în fruntea miºcãrii noastre naþionale ºi vor repunerea lor în drepturi ca ºi cetãþeni români. Ceea ce cere întreaga Basarabie acum este repararea acestui act tragic din 1940, când nouã ni s-a luat cetãþenia românã. Noi n-am dat documente cã nu mai vrem sã fim cetãþeni ai României ºi nici statul român nu ne-a luat-o”, spune Andrei Vartic.

ABSURD. În 1992 s-a adoptat o lege pentru redobândirea averilor pierdute, dar oamenii se plâng cã aceastã lege are atâtea lacune, încât foarte puþini au reuºit sã obþinã despãgubiri, iar alþii cred cã nu mai are nici un rost sã încerce. “Trebuie sã vii cu niºte documente asupra acestor proprietãþi pe care nu ai de unde sã le aduci. Arhivele au nimerit pe mâna sovieticilor în ’40, ’44, iar ei n-au avut nici un interes sã pãstreze cadastrele. Totul a fost distrus. Tot pãmântul s-a încorporat în colhozuri. Apoi, în caz cã poþi sã faci aceastã dovadã, trebuie sã plãteºti foarte multe taxe pentru a primi aceste despãgubiri.”

Toate discuþiile duceau la Transnistria. Nedumeririle ºi mai ales curiozitatea noastrã faþã deacel locºor considerat gaura neagrã a Europei i-au cam distrat pe moldoveni. Armele ºi muniþiile? Sãrãcia? Rãspunsul era acelaºi. Dezamãgitor: “Mãi, nu e mare brânzã ce vezi acolo!” Asta a fost picãtura care a umplut paharul.

Am gãsit un jurnalist moldovean care s-a oferit sã ne fie cãlãuzã în spaþiul cu pricina, iar a doua zi stãteam umili ºi drepþi în faþa vameºilor transnistreni din Bender. Se vorbea ruseºte. Acolo e o infamie sã vorbeºti româneºte. Jurnalistul ne fãcuse instructajul, nu carecumva sã scoatem vreo vorbuliþã, fiindcã orice vorbuliþã ar fi putut, lângã firile lor rãzboinice, sã ia chipul ºi asemãnarea unei arme, care – zbang! – ne-ar fi fãcut terci. Îi zic cã singurul cuvânt rusesc pe care-l ºtiu este “perestroika” ºi cã mie mi-ar plãcea sã-l folosesc pe post de salut, cã, dupã mine, cuvântul are rezonanþa specificã unei formule de salut: “Perestroika, domnule! Perestroika, doamnã!”. Jurnalistul îmi zice cã nu. Cã e o tâmpenie. Îl cred pe cuvânt.


Aºadar, mucles! Suntem niºte turiºti români care, chipurile, vor sã viziteze punctul forte al Transnistriei: stadionul de la Tiraspol. Vama aratã ca dracu’, o hardughie ºi niºte bariere strãjuite de vameºi înarmaþi, ce se ridicã într-un mod firesc numai în faþa maºinilor cu numãr de Transnistria. Niºte merþane vechi, cu geamuri fumurii ºi alte rablamente ruseºti, scârþa-scârþa cãtre Moldova. Transnistrenii ne-au perchiziþionat maºina ºi ne-au trimis la un ghiºeu unde lumea dãdea explicaþii despre scopul intrãrii în numai a lor þarã. Am stat la coadã. Jurnalistul a turuit ceva în ruseºte. Vameºul a turuit ceva în ruseºte. S-a turuit la greu. În ruseºte. Jurnalistul ne-a spus sã aºteptãm. Am aºteptat. Nu mult. Dupã câteva minute, vameºul ne-a scris ceva pe niºte hârtiuþe, un soi de permise de vizitã pentru o zi. Cicã trebuie sã ieºim din bucata de pãmânt autointitulatã “þarã” exact pe poarta pe care intrãm. Pãtrunderea prin “minciunã” a fost relativ uºoarã.

TIRASPOL. În maºinã, Zas, Ilarion, jurnalistul moldovean, toatã lumea tãcea ºi se uita pe geam. Prin sate, sãrãcie lucie. Case de chirpici, ca cele pe care le vedeai la teve la inundaþii, ºi oameni puþini. Transnistria miroase a pustiu. La un moment dat, am cotit-o la stânga. Ca sã intri în oraº eºti nevoit sã treci pe lângã doi militari, li se spune pacificatori, adicã niºte trupe trimise fie de Rusia, fie de Ucraina, care ar aplana un eventual conflict transnistreano-moldovean... niºte neni îmbrãcaþi în kaki ºi cu puºti pe umãr, care stau lângã o cazarmã din care se întrevãd obuze, multe obuze. Mai era acolo ºi un tanc îndreptat spre vamã, adicã spre Republica Moldova, o secvenþã perfectã de film de rãzboi, dacã cerul ar fi fost acoperit cu nori stufoºi, cenuºii. Iar apoi vine Tiraspolul. Ciotul de care cu siguranþã s-ar împiedica orice out-sider aterizat aici este statuia lui Lenin. Lungã cât un plop, impozantã, câþi bani ar aduce ea într-un spaþiu special amenajat pentru simularea bolºevismului în Occident. Aici, însã, cu Sovietul Suprem în spatele ei, clãdirea-simbol a transnistrenilor în care se ambiþioneazã sã mimeze cã încã trãiesc pe vremea URSS, Lenin are efectul inelului Arabelei, care te transpune într-o realitate cunoscutã de tineri doar din documentarele tv. Cum se poate ca doi burghezi, Marx ºi Engels, care au scris pe la o mie opt sute cincizeci, sã nascã o ideologie care sã mai aibã adepþi ºi în ziua de azi? Iatã cã se poate. În timp ce contemplam statuia, un bãtrân, rãsãrit parcã de nicãieri, a încercat sã-mi strecoare pe furiº în geantã niºte manifeste în limba rusã, care, dupã traducerea jurnalistului, propovãduiau partidul comunist al transnistrenilor. “E opoziþia lui Smirnov!”

Cicã Smirnov, capul miºcãrii separatiste transnistrene, are un bãiat, Oleg, care iese cu maºina prin oraº doar dacã este împrejmuit de vreo zece maºini “protectoare”. E un soi de ºef de trib al afacerilor de aici. E plin de grupãri mafiote, care îºi fac dreptate singure, în stradã, dupã pofta instinctului, ne povestea jurnalistul în timp ce orbecãiam pe strãzile Tiraspolului. Ne-a pufnit râsul, fãcând asocieri cu omologul sãu de peste Nistru, bãiatul lui Voronin, pe care-l chemã tot Oleg ºi care, dupã cum spun moldovenii la bere, este deþinãtorul mediului de afaceri din Chiºinãu. Cine o fi mai ºmecher?


VIA MOLDOVA. Era liniºte, o liniºte stranie ºi goalã. Ne-am decis sã spargem “monotonia” intrând într-un supermarket. Înãuntru, chinezãrii ºi mãrfuri contrafãcute. Fiindcã Zas poftea la muzicã ruseascã, intrãm într-un magazin de specialitate: vânzãtorul, un drãguþ. Întreabã ce muzicã dorim ºi ne spune sã ne întoarcem în zece minute, timp în care el va cãuta cântãreaþa cu pricina în computerul burduºit cu muzicã ºi filme piratate. Atât de ieftin ºi de simplu? Mda. Pãrerea despre Transnistria ni se schimbã brusc. Via stadion. Într-adevãr, când intri pe Stadionul Sheriff Tiraspol ai senzaþia cã ai schimbat þara: bani mulþi investiþi ºi curãþenie la milimetru. Singura firmã de prim rang, pe care am vãzut-o acolo, este Mercedes Benz, pusã pe post de vitrinã a stadionului. Cicã la Zas: “Puterea de aici afiºeazã cu de la sine putere branduri renumite. Firma este, de fapt, a fiului preºedintelui, Oleg”.


Un petic de pãmânt cu milioane de probleme

Problema transnistreanã este o creaþie a propagandei sovietice încã din anul 1924. Atunci, guvernul comunist de la Moscova a fondat o republicã-fantomã la est de Nistru, despre care se spunea cã este a muncitorilor moldoveni “liberi”, adicã “neasupriþi” de România Mare. Aºa-numita Republicã Sovieticã Socialistã Autonomã Moldoveneascã a funcþionat pânã în vara anului 1940, când Basarabia a fost ruptã din România de Uniunea Sovieticã. În graniþele celor douã teritorii, Stalin a fondat Moldova Sovieticã, un stat “independent” în marea “familie” a URSS. Dupã al doilea rãzboi mondial, teritoriile de la est de Nistru au fost privilegiate de guvernul unional de la Moscova, astfel cã cele mai importante obiective industriale moldoveneºti au fost aºezate în Transnistria. Aici au fost colonizaþi mulþi etnici ruºi, care au ocupat funcþii de conducere în economie ºi în administraþie.


În 1989, pe fondul miºcãrilor naþionale din URSS, autoritãþile locale de la Chiºinãu au proclamat limba “moldoveneascã” limbã de stat. Încurajaþi de Moscova, transnistrenii au refuzat sã se supunã acestei decizii, iar în fabrici au apãrut “soviete de muncitori” care contestau tentativele de independenþã ale Moldovei. Dupã destrãmarea Uniunii Sovietice, în vara anului 1991, teritoriile de la est de Nistru au refuzat sã recunoascã guvernul independent de la Chiºinãu, alegându-ºi conducãtori proprii. La începutul anului 1992, transnistrenii au declanºat un val de incidente la graniþa autoproclamatã de pe Nistru, provocând reacþia autoritãþilor de la Chiºinãu. La 2 martie, preºedintele Mircea Snegur a autorizat intervenþia militarã împotriva separatiºtilor pe podul de la Dubãsari, debutând conflictul transnistrean. Moldovenii s-au aflat tot timpul în inferioritate militarã, în condiþiile în care guvernul de la Tiraspol avea sprijin din partea Rusiei atât prin “voluntarii” cazaci, cât ºi prin ajutorul dat de Armata a XIV-a. La 21 iunie 1992, autoritãþile de la Chiºinãu ºi de la Tiraspol au semnat un acord de încetare a focului. Prin acesta, Transnistria devenea teritoriu autonom în Republica Moldova, al cãrui statut urma sã fie definitivat ulterior prin negocieri internaþionale. În acest conflict au murit peste 1.500 de oameni, iar alte mii au fost nevoite sã se refugieze peste Nistru. În zonã au rãmas forþe ruseºti “pacificatoare”, cu rolul de a media diferendele dintre moldoveni ºi transnistreni. Însã autoritãþile de la Chiºinãu se plâng cã “pacificatorii” þin parte separatiºtilor, contribuind din plin la situaþia de instabilitate.

Dupã rãzboiul din 1992 au existat numeroase tentative de rezolvare a conflictului transnistrean, “patronate” de OSCE. Guvernul de la Moscova a prezentat în noiembrie 2003 un memorandum de federalizare a Republicii Moldova, respins de autoritãþile de la Chiºinãu, deoarece dãdea prea multe drepturi transnistrenilor. În mai 2005, preºedintele ucrainean, Victor Iuºcenko, a prezentat ºi el un plan de rezolvare a conflictului, respins de guvernul de la Tiraspol, deoarece prevedea organizarea de alegeri libere. În ultimii ani, poziþia lui Iuºcenko a început sã conteze din ce în ce mai mult în zonã, deoarece guvernul de la Kiev a cerut agenþilor economici transnistreni sã se înregistreze la Chiºinãu pentru a putea face afaceri în Ucraina. Statutul guvernului de la Tiraspol a fost discutat ºi la ultima întâlnire dintre preºedintele moldovean, Vladimir Voronin, ºi cel rus, Vladimir Putin, de la 22 iunie 2007. Nu s-a comunicat însã oficial nici un amãnunt privind proiectele de viitor în aceastã regiune de conflict. (Ilarion Þiu)


Auzisem cã românii intrã foarte greu în Transnistria, cã vameºii îþi fac tot felul de ºicane, cã poþi ajunge la poliþie pentru o scurtã anchetã în ceea ce priveºte scopul ºi durata vizitei în þãriºoara de peste Nistru. Incitaþi de aceste poveºti, am cãutat morþiº o cale de a trece graniþa.

Din motive de protejare a ghidului, n-am sã vã spun nici cum îl cheamã, nici unde lucreazã, nici cum aratã. Am urcat, eu, Marin, ºoferul ºi doi însoþitori într-o maºinã cu numãr de Transnistria, eu în faþã, pentru cã eram singura “parte femeiascã” dintre excursioniºti. Dupã ce am trecut de “Vama internã”, cum scria pe o tãbliþã în partea moldovenilor, apoi de pacificatori, adicã doi soldaþi care cãscau gura la peisaj, am ajuns la vama improvizatã în douã dughene a transnistrenilor. Ghidul nostru era un personaj foarte cunoscut de grãniceri, de aceea nici nu a fost nevoie sã coborâm din maºinã sau sã spunem ceva. De fapt, nici nu s-au uitat la noi. Totul a durat un minut ºi aºa am intrat în “Bender, simbolul bãrbãþiei”, cum scria pe o pancartã de la graniþã, în cele trei limbi oficiale ale Transnistriei: rusa, ucraineana ºi moldoveneasca, scrisã cu chirilice. Am trecut podul de peste Nistru dintre Bender ºi Tiraspol ºi, din goana maºinii, am vãzut sediul preºedintelui, vegheat de un tanc îndreptat spre “invadatorii moldoveni”, cum au decodat pentru noi ghizii moldoveni. La micã distanþã, pe partea cealaltã, o imensã statuie a lui Lenin veghea “Sovietul suprem”, adicã guvernul lor. M-am mirat cã aratã foarte curatã ºi am întrebat dacã e nouã. Ghizii m-au lãmurit cã e de pe vremea comuniºtilor, dar cã din când în când “îi mai dau chelea gios”.

“TRANSNISTRIA-I CA TRANSILVANIA”. Þinta noastrã era Liceul “Lucian Blaga” din Tiraspol, ºcoalã care a avut de pãtimit pentru cã nu a vrut sã renunþe la predarea în limba românã. Pânã la urmã am nimerit: ºcoala era o clãdire vopsitã în roz, camuflatã bine de spre copaci. Ne-am mirat cã nu purta nici o plãcuþã care sã ateste cã e vorba despre o instituþie, dar directorul Ion Iovcev ne-a spus cã, dacã ºi-ar afiºa numele, aceasta ar fi consideratã o provocare de autoritãþile transnistrene. “Ne-au distrus ferestrele, au spart mobilierul ºi au vrut sã demoleze ºcoala. În ajunul devastãrii, noi tocmai hotãrâsem ca numele liceului sã fie «Lucian Blaga», pentru cã eu cred cã Transilvania ºi Transnistria au ceva în comun.” Acum 30 de profesori predau în româneºte celor 294 de elevi, din cei 800 câþi numãra liceul înainte de devastare. Lecþiile se fac dupã programele Ministerului Educaþiei din Republica Moldova; celelalte licee din Tiraspol “au programele dupã Moscova”.


Pe un perete sta scris imnul de stat al Republicii Moldova, iar alãturi era pus steagul acestei Republici. Un întreg perete de clasã îi era dedicat patronului spiritual: “Aista-i Lucian Blaga al nostru!”, exclamã directorul. El îºi aminteºte de o acþiune curajoasã pe care a întreprins-o ºcoala: “Elevii au ieºit în oraº cu benzi tricolore, pe care le-au legat de gurile tancurilor. I-a pãzit Domnul ºi n-au pãþit nimic”. În liceu învaþã nu numai etnici români, dar ºi ruºi ºi ucraineni. “Pãrinþii ºtiu cã viitorul copiilor lor e prin Bucureºti ºi prin Europa”, crede Iovcev.


El spune cã singurele informaþii care ajung în mass-media transnistreanã sunt cele pro-Smirnov, conform cãruia “tot ce-i moldovenesc e rãu, iar duºmanul numãrul unu e Republica Moldova”. Regretã cã aceastã “româno-fobie” începe sã-ºi facã efectul ºi cã oamenii încep sã-ºi uite limba. Totuºi, cei din satele din apropierea Tiraspolului ºi-ar trimite copiii sã înveþe la “Lucian Blaga” dacã liceul ar dispune de un autobuz care sã le faciliteze transportul la oraº.

Iovcev, care are un nume slav datoritã tatãlui sãu, un bulgar care “a iubit foarte mult România”, ºi-a amintit cã generalul Lebed a luat poziþie în favoarea ºcolii atunci când a fost devastatã: “Dãdea bine sã se spunã cã Armata a XIV-a apãrã ºcoala româneascã.” Un alt prieten, adevãrat de data asta, un deputat care se oferise sã ajute liceul atunci când se ivea o problemã, a fost ucis cu zece gloanþe în grãdina din faþa casei sale.


CHE GUEVARA. Am pãrãsit repede liceul, pentru cã însoþitorul nostru se grãbea. Trebuia sã prindã avionul de ora 17:00 din Chiºinãu spre Moscova, pentru cã voia sã trimitã niºte paºapoarte la Ambasada României din capitala Rusiei. Acum ãsta e cel mai simplu mod de a obþine viza pentru România. Din când în când, ghidului nostru îi “fluiera” telefonul ºi îmi sãrea inima din piept de teamã cã autoriþile transnistrene s-au prins cã suntem ziariºti camuflaþi în turiºti ºi ne iau la interogatoriu. Din pãcate. totul a durat prea puþin. Din vitezã am observat doar câþiva soldaþi pe stradã ºi câþiva pietoni. Am remarcat reclamele la Mercedes Benz, firmele foarte colorate ale magazinelor ºi un afiº galben cu Che Guevara într-o vitrinã. Am aflat ulterior cã e afiºul organizaþiei Proriv, care a fost creatã în scopul pregãtirii noii elite politice a Transnistriei ºi beneficiazã de sprijinul Moscovei. L-au ales drept simbol pe Che Guevara pentru cã el propovãduia revoluþia pe cale armatã.

Am rãmas ºi cu o amintire palpabilã din acest raid: o foiþã care aratã ora la care am intrat în Transnistria, cu o ºtampilã cu secera ºi ciocanul, pe care ghidul nostru cel grãbit n-a mai apucat s-o returneze la întoarcere la graniþã, aºa cum cer regulile din Transnistria. (Irina Munteanu)

În Bãlþi, un oraº format aproape în totalitate din ruºi, dãm peste un personaj antologic. Când îl vezi ai senzaþia cã te-ai lovit de un Iisus reîncarnat. În realitate, Gheorghe Briceag este un veteran al gulagurilor sovietice, un luptãtor pentru reîntregirea naþiei române.


Pe Strada Sevscenko din Bãlþi, în mijlocul unei mase rusofone, la 80 de ani,
Gheorghe Briceag reprezintã simbolul luptei pe care românii o dau împotriva comunismului peste Prut. Are o înfãþiºare ciudatã ºi o minte agerã. Istoria ultimului secol þi-o spune rãspicat, pe de rost. Cântã imnul României, strânge cu putere faþa de masã ºi plânge. E în stare sã îþi dea cu parul în cap dacã i se pare cã îi pui câtuºi de puþin la îndoialã naþionalismul feroce, pe care þi-l afiºeazã prin comportament ºi vorbe.

REZISTENÞA. Nãscut acum 80 de ani în judeþul Botoºani, Gheorghe Briceag s-a format ºi a crescut ca român autentic. Urmeazã apoi ºcoala din Râºcani ºi în 1944 “dupã ce Regele Mihai a cedat iarãºi Basarabia ruºilor am plecat cu ºcoala la Petroºani. Aveam 17 ani când l-am ascultat pe Rege, la radio, cum ne dã aceastã veste”. Terminã liceul ºi îºi pune în cap sã revinã acasã. Sã lupte împotriva sistemului. La Costeºti organizeazã prima celulã de rezistenþã cu încã alþi tineri. “Mã gândeam cã eu voi rãsturna URSS-ul. Eram naiv. Credeam cã sunt Gheorghe Dracul! Cinci am fost care am pus la cale aceastã idee. Eu, Sasu Filip, Vasile Gherghiºtean, Petru Ropot ºi Ion Bocancea.” Ceva timp au sabotat administraþia localã ºi sperau sã reelibereze Moldova. Totul s-a sfârºit în gulagul de la Komi Inta Borcuta, între Urali ºi graniþa de apus a URSS. În Cercul Polar. Dupã ce a încercat sã forþeze intrarea în România, în iarna lui 1946, peste Prut. “Acolo am stat nouã ani. Eram 11 milioane de animale de tracþiune care munceam pentru Imperiu. Eu lucram în minã. Coboram la 800 de metri în subteran ºi scoteam cãrbunele afarã. În 1954, dupã arestarea lui Beria, fost ministru al KGB, s-a dat o lege prin care am fost scos din gulag.” Spune cã ruºii aveau grijã de ei. Îi hrãneau bine ºi îi tratau. Aveau ºi interes, “munceam pe degeaba”. A fost repus în drepturi tot în timpul sovietelor. Acuzaþia de înaltã trãdare i s-a modificat în... trecere ilegalã de graniþã.

DREPTURILE OMULUI. Exilat în Bãlþi de regimul comunist, Briceag reuºeºte, într-un final, sã îi determine pe cei de la partid sã îl lase sã intre la Facultatea de Drept. Barba imensã îi va aduce neplãceri, fiindcã este mereu luat drept preot. În facultate îi învaþã ca pe Tatãl Nostru pe Marx, Engels ºi Lenin. Fãrã sã le ºtie operele foarte bine nu putea rãzbi în acea societate. Apoi se angajeazã consultant juridic la Institutul de Cercetare Agricolã din Bãlþi: “ªef l-am avut pe Snegur. Eram consultantul lui. ªi discutam mult cu el. Ca om era jumãtate rus, ca ideologie. Iar cealaltã jumãtate era vai de pielea lui. Era un tip stupid. Spunea cã suntem un fel de neamuri cu cei de peste Prut. Cum aºa? Pãi dacã îl recunoºti pe ªtefan cel Mare, negi Muºatinii?” Lupta pentru drepturile omului o începe cu ajutorul postului Europa Liberã. “Acolo am ascultat prima datã Declaraþia pentru Drepturile Omului, semnatã inclusiv de URSS, ºi pe care am tipãrit-o în manifest. Am fost dus inclusiv în beciurile KGB pentru asta. Mã tot întrebau de unde o am. ªi le spuneam mereu: Din cer, de unde altundeva? Voi nu o aveþi? Doar a semnat-o URSS-ul la 10 decembrie 1948. Ruºii au publicat-o abia în 1999.” În 2003 a vrut sã îºi dea foc în mijlocul oraºului, pentru cã municipalitatea a vrut sã îi ridice o nouã statuie lui Lenin. “La 31 iulie 2003 a fost luatã aceastã hotãrâre. Am trimis proteste la Primãrie, la Europa Liberã etc. Apoi am mobilizat oamenii la luptã. Sã nu îl mai vedem pe Lenin. Dacã nu respectau legislaþia îmi dãdeam foc chiar pe statuia comunistului suprem!” Într-un final este primit inclusiv în Adunarea Helsinki pentru Drepturile Omului, iar în 2005 primeºte Premiul Homo Homini, acordat de Fundaþia People in Need, pentru contribuþia la protecþia drepturilor omului în Moldova ºi pentru opunerea sa în procesul de reinstalare a simbolurilor ºi ideologiei sovietice. Despre libertatea expresiei în Moldova este categoric: “Aici nu existã. Pãi inclusiv presa se autocenzureazã ca sã facã pe placul unora. Pãdure fãrã uscãturi nu existã, dar aici pãdurile sunt tare uscate. Îndreptarea noastrã va veni atunci când generaþiile tinere vor conºtientiza cã nu sunt robii ruºilor!”.

JERTFÃ. Pentru idealul sãu este dispus sã sacrifice orice, pentru cã, spune Briceag, “în lupta asta mã sacrific eu, dar la nevoie îi sacrific pe toþi cei apropiaþi mie. Pentru þarã se poate muri. Ce, Brâncoveanu a fãcut altfel în faþa turcilor?”. Actuala politicã a Rusiei o vede prin negura istoriei: “Citiþi testamentul lui Petru I. Ce face Putin acum? Executã poruncile testamentare ale þarului. Ascultaþi discursul lui Putin ºi analizaþi. Iar Voronicã al nostru îi linge chiloþii lui Putin. Mã bucur când îl vãd pe Bãsescu cã se ia de prostul de Voronin. Momentul ãsta pe care îl trãieºte Basarabia se aseamãnã cu un exemplu din Biblie. Evreii au fost în robie în Egipt. Pe drumul spre casã, de patru ori au vrut sã-l omoare pe Moise. Le era greu, dar aveau burta plinã. Toþi cei care sunt robi de facto sunt robi psihologic. Cei care s-au nãscut în Ziua Plecãrii ãia au ajuns acasã oameni liberi. Cei bãtrâni, robii, pieriserã pe drum. Acest pãmânt românesc abia acum începe sã nascã feciorii liberi...” Cu toate acestea, Gheorghe Briceag are o mare teamã. “Cã sfârºitul lumii se apropie. Semnele ne aratã cã omul începe sã fie împotriva firii lãsate de Dumnezeu. ªi tare îmi e teamã cã nu voi mai vedea România Mare.”

* Jurnalul Naþional: Care este "moºtenirea" lãsatã de URSS agriculturii Republicii Moldova. A fost Basarabia sovieticã o þarã preponderent agricolã sau este un mit?

Viorel Chirviga: Dupã 1945-1946 s-au creat în Moldova sovieticã colhozurile. Unele au fost eficiente. Dar majoritatea acestor unitãþi, la finele anului, raportau pierderi. Au mai fost create unele întreprinderi care se deosebeau prin dimensiunile lor. Am avut niºte granzi enormi aici în agriculturã – întreprinderi care erau specializate în pomiculturã, în viticulturã, care mai aveau pe lângã activitãþile agricole ºi unele mici industrii. Dar nu am avut practic niciodatã succese remarcabile, dacã vorbim despre productivitate. Comparând productivitatea obþinutã aici, în Republica Moldova, cu cea din þãrile occidentale, observãm cã este net inferioarã. În principiu, s-a pus accent pe agriculturã. Sã spunem cã n-am avut industrie, n-ar fi corect. Au fost create mai multe unitãþi industriale, dar majoritatea au fost ridicate în partea esticã a republicii, în Transnistria. 40% din capitalul nostru industrial era concentrat acolo.


IT: Privatizare

* Cum s-a realizat desovietizarea agriculturii Republicii Moldova?

În 1991, când am devenit independenþi, practic majoritatea întreprinderilor agricole erau în ajun de faliment. În anii urmãtori se preconiza cã se va face o schimbare, dar am avut ºi noi o nomenclaturã foarte puternicã comunistã în fostele colhozuri, care n-a dorit o schimbare. În primul Parlament în general erau foºtii conducãtori de colhozuri ºi de întreprinderi agricole. Ei aveau interese sã se menþinã vechile structuri, aºadar procesul de privatizare a pãmântului a început prin 1996-1997.



* De ce îl numiþi privatizare? Nu au fost retrocedãri ca în România?

Nu! Aici sovietizarea agriculturii a fost mult mai intensã decât în România. A fost un tranzit de populaþie, satele au fost conentrate pentru a face loc colhozurilor etc. Au existat mai multe proiecte, partea proastã este cã Republica Moldova nu a avut un concept propriu de privatizare. Au venit americanii, care ne-au sugerat un model – privatizarea pãmântului. Un grup de experþi veniþi aici ca la distracþie... Încã o parte proastã specificã Republicii Moldova – nici o reformã nu are nume, un resposabil. Þara nu a avut o viziune de dezvoltare, þara nu a avut un concept de reformare, þara nu a avut nimic...



În mare, privatizarea s-a fãcut astfel: indiferent de anii care au fost munciþi în agriculturã, indiferent de indicator, fiecare om primea o anumitã cotã valoricã din terenuri. S-a împãrþit în felul urmãtor: terenurile agricole separat, plantaþiile multianuale separat ºi proprietãþile care le deþineau gospodãriile separat. În felul acesta, oamenii au primit trei-patru tipuri de proprietãþi dispersate. Spre exemplu, puteai sã ai 20 de ari de teren arabil într-o parte a localitãþii ºi 10 ari de vie în partea opusã. Au existat probleme imense când s-au repartizat loturile de pãmânt – cele mai bune pãmânturi au nimerit în mâinile foºtilor nomenclaturiºti, preºedinþi de colhozuri, directori de sovhozuri, specialiºti de rang superior în fostele întreprinderi agricole. Aceºtia erau cei care aveau date despre bonitatea solului. Erau analize vechi, de prin anii ’60-’70, n-au fost bani pentru noi cercetãri.


IT: Devastare

* Ce s-a întâmplat cu activele, dotãrile, investiþiile din colhozuri?

Proprietãþile colhozurilor s-au împãrþit separat. Aveai dreptul ºi la teren, ºi la plantaþiile multianuale, ºi la proprietatea aceasta în investiþii. În unele sate, unde oamenii erau mai nerãbdãtori, au fãcut "utilizarea naturalã". Adicã au distrus tot ºi au luat fiecare pe acasã. Statul, când a fãcut legea, nu s-a gândit cã nu se poate împãrþi o fermã de animale. Acestea au fost demontate de þãrani ºi luate acasã. La fel s-a întâmplat ºi cu utilajele. Trebuie spus însã cã nu mai erau competitive, de fapt se împãrþea mortul.



* Care sunt caracteristicile economiei Republicii Moldova dupã privatizare?

Nu putem vorbi despre o caracteristicã generalã. În sud ºi în nord s-au pãstrat practic gospodãriile colective. Eu am fost în mai multe localitãþi din sud, unde pãmântul a fost împãrþit la oameni, dar ei nu l-au deþinut nici o zi. Proprietatea fost întoarsã foºtilor conducãtori de colhoz. În majoritatea localitãþilor, aceºtia ºi-au deschis SRL-uri. Directorul de SRL lua tot terenul, având contracte încheiate cu gospodãriile þãrãneºti. Înþelegerile de arendã sunt astfel întocmite, încât existã localitãþi unde oamenii spun cã n-au primit de ani buni nimic de pe pãmântul lor. Însã nu se întâmplã peste tot aºa. Existã ºi proprietate þãrãneascã, dar pe suprafeþe foarte mici. Nu se poate face performanþã astfel... Noi avem în jur de 1,6 milioane de hectare de terenuri arabile ºi avem în acelaºi timp peste 1 milion de proprietari. E o parcelare mare ºi nu se poate ca fiecare proprietar sã trãiascã bine din agriculturã. A devenit vizibil fenomenul abandonului de terenuri. Proprietarii pleacã la lucru peste hotare – în Italia, Spania, Rusia. În majoritata cazurilor nu doresc sã vândã terenurile agricole. Le lasã nelucrate ºi pleacã la muncã. În acelaºi timp, productivitatea în agricultura Republicii Moldova este foarte, foarte micã. La cereale, recolta medie pe þarã oscileazã între 23 ºi 25 chintale la hectar. În Olanda, recolta medie pe cinci ani, pe þarã, ajunge pânã la 80 de chintale.



Prognozã optimistã

Analistul economic de la Chiºinãu Veaceslav Ioniþã priveºte cu optimism viitorul agriculturii Republicii Moldova, punându-ºi speranþele în micii întreprinzãtori: "Toatã lumea mã întreabã ce poate sã facã guvernul. Prostii, ce poate sã facã! Sã nu facã nimic. La noi a fost nenorocitã agricultura pentru cã s-au cultivat ani în ºir porumb ºi grâu, pentru cã acestea necesitã cel mai mic efort tehnologic ºi financiar. Grâul îþi dã maximum 6.000 lei pe hectar ºi ai cheltuieli de 4.000 de lei. Deci 2.000 de lei – asta ar fi sub 150 de dolari pe an. Ce faci cu banii aºtia, cã trebuie sã mai plãteºti ºi impozite... Eficiente sunt culturile tehnice: sfecla de zahãr, pepeni, ceapã. Orice culturã tehnicã care necesitã tehnologie ºi investiþii de capital aduce o valoare adãugatã ridicatã. Pentru asta trebuie sã ai capital ºi tehnologie. În viitorul apropiat cred cã vor apãrea investitori dintre moldovenii plecaþi peste hotare, care se întorc sã facã afaceri aici. Statistic, în orice societate 3%-5% au abilitãþi antreprenoriale. Din cei 500.000 câþi sunt plecaþi la muncã, sunt 3%-5% cu abilitãþi antreprenoriale foarte dezvoltate. Dupã cinci-ºase ani vor avea un capital, au anumite abilitãþi ºi au învãþat anumite meºteºuguri. În sensul nu cã pot lucra ceva, dar ºtiu sã-l ducã pânã la capãt. Sã producã ºi sã vândã. Vreo 20.000 din aceºti oameni sunt în etapa de coacere – au trecut cinci-ºase ani. ªi cred cã în 2007-2008-2009, vreo 20.000 de oameni care au plecat peste hotare se vor întoarce în Republica Moldova ºi vor crea mici întreprinderi, de cinci-ºapte angajaþi. Au capital, au abilitãþi ºi au o culturã economicã diferitã – nu ºtiu ce e aia mitã, nu ºtiu ce e sã nu plãteºti impozit. La noi, din 1991, era foarte rãspânditã mita primitivã. Acum mita ºi relaþiile statului cu bussines-ul sunt la etajele de sus. Dacã ai o afacere micuþã, deja cu statul poþi sã-þi faci o relaþie normalã. În trei ani avem oportunitatea ca Moldova sã dezvolte microbussines-uri.



"Moºtenirea" URSS

"În 1991, când am devenit independenþi, majoritatea întreprinderilor agricole erau în ajun de faliment. În anii urmãtori se preconiza cã se va face o schimbare, dar am avut ºi noi o nomenclaturã foarte puternicã comunistã în fostele colhozuri, care n-a dorit o schimbare"

Viorel Chirviga economist

Turistul ajuns în Chiºinãu se fotografiazã cu Arcul de Triumf ºi cu Mitropolia. Localnicul însã se lipeºte de un zmeu sau de un mamut de pluº de pe trotuar ºi-i zâmbeºte fotografului "profesionist". De peste zece ani, Cerbul dominã topul accesoriilor pentru pozele din albumele de familie.

Turistul foloseºte propriul aparat, de cele mai multe ori unul digital, ºi roagã pe cineva sã-i facã poza, pentru ca acasã sã le arate prietenilor cã el a fost acolo. Localnicul din Chiºinãu se pozeazã în primul rând pentru albumul personal. Acest obicei simpatic, de a te poza în parc alãturi de un urs împãiat, la noi a dispãrut aproape cu totul. La Chiºinãu, poate pentru cã nu toatã lumea îºi permite aparatul de fotografiat personal, sau poate pentru cã oamenii sunt mai nostalgici ºi s-au obiºnuit sã se pozeze cu un animal încã de când erau la grãdiniþã, pe strãzi sunt peste 15 fotografi care îºi câºtigã pâinea aºa.

PLUª INDONEZIAN. Prin ’89, când fabrica "Steaua roºie" a dat faliment cam o datã cu Uniunea Sovieticã, Mircea Cojocaru a ºtiut cã maºinile de cusut din secþie n-or mai avea în veci nevoie sã fie reparate, pentru cã nimeni nu va mai coase la ele. Pasiunea cãreia îi dedicase o camerã obscurã acasã ºi multe ore din viaþã l-a ajutat sã se reorienteze rapid ºi aºa a devenit fotograf pe strãzile Chiºinãului. "Ne-am delimitat între noi zonele de acþiune", spune el. Aºa, concurenþa e cinstitã ºi fiecare e mai uºor de gãsit de fanii giucãrelelor. Cojocaru are arondatã zona din preajma Arcului de Triumf, vizavi de clãdirea Guvernului. "Dar dacã unul mã ia în parcul celãlalt, eu mã duc cu dânsul." Omul are un mare of: "Am avut giucãrele, dar nu ne mai lasã de la Primãrie. Acum le fac poze la un copac, la florile iestea, cã omul nu vrea sã fie poza goalã". În fiecare an trebuia sã aducã alt animal fãcut în Indonezia ºi adus la Chiºinãu via Kiev, pentru cã oamenii vor ceva nou: "Mult nu þine; omul de douã ori nu se pozeazã cu acelaºi animal".

RITUALURI. Ca un artist adevãrat, el le propune oamenilor poziþia în care sã stea ca sã dea bine. "Unii se mai gândesc. Altul, dacã aºa vrã, îl las aºa, dar îi spun cã nu-mi place. Sunt tot felul de oamenii, unii foarte capricioºi." Lucreazã de 17 ani în branºa asta ºi a vãzut multe în orele petrecute uitându-se prin lentilã. O pozã fãcutã de Mircea costã 15 lei moldoveneºti ºi dau bani pe ea oameni mai de toate vârstele. "Bãtrânii nu se pozeazã", a observat Cojocaru. "Domniºoarele iaca ºi iubesc sã se pozeze, ºi bãieþii. Am ºi clienþi de-aiºtia, pun pe ei o îmbrãcãminte, se pozeazã, se schimbã ºi vin iar la pozã. Þâganii iubesc sã se fotografieze, ºi studentele." Culmea, cel mai bine merge afacerea luni ºi nu în week-end când lumea "stã la odihnã". Pe timp de varã, i-ar surâde sã plece sã facã poze pe litoral, dar litoralu-i în Ucraina ºi i-ar trebui sã aibã un act. "M-am intersat la Odesa ºi mi-au zis cã nu mã lasã sã fac eu poze acolo, cã eu îs din Moldova." Fotograful are o clientã în vârstã de vreo 20 de ani, care vine o datã la trei sãptãmâni sã se fotografieze. El crede cã ea trimite pozele unui iubit plecat în Italia. Dar se imortalizeazã oamenii ºi pentru albumul lor personal, nu numai pentru a trimite pozele la alþii.

MAIMUÞE. Fotograful sperã sã îºi recapete dreptul de a scoate din nou animãluþele la soare. "Au fost alegerile astea la primãrie ºi bine cã n-a ieºit domnul Iordan, cã el a zis sã nu vadã nica în centrul oraºului, sã-l cureþe de tot, ºi de maºini, ºi de fotografi." El avea computer ºi fãcea pe loc pozele, dar dacã primãria l-a gonit, a trebuit sã se reorienteze ºi sã-ºi bage menajeria în debara. Adicã nu chiar într-o debara, ci într-un cort de plastic transparent. Aºa l-am gãsit pe bietul zmeu cu cele trei capete ale lui înghesuite unele în altele, înghiþindu-ºi flãcãrile, cu cãrnurile lui de pluº presate ºi murdãrite de ploaia ce tocmai cãzuse, tocmai în Aventura Parc, un parc imens, deprimant, pustiu într-o dupã-amiazã de joi. Când giucãrelele erau perimate fizic sau moral, adicã toatã populaþia Chiºinãului se pozase deja cu ele, fotograful a venit c-o inovaþie: "Am gãsit oameni fãrã lucru ºi i-am îmbrãcat în costum ºi i-am pus sã facã pe maimuþa. Da’ acuma, pe cãldura asta, cine stã în costum atâtea ore?".

SIMBOL. Singur Cerbul a rezistat zece ani, ºi nici acum nu-i mort, ci doar puþin dus la reparat. Pe fotograful care a inventat cerbul îl cheamã Sevastian, dar toþi îl ºtiu de "Seva". "Cerbul e la mine în garaj, trebuie sã-i vopsesc cochitele, sã-i fac machiajul." S-a eschivat sã ne arate animalul, spunându-ne cã nu are cheia de la garaj la el. Când am zis cã revenim, ne-a zis clar cã cerbul va fi de vãzut abia la hramul oraºului, care e undeva în octombrie. Aºa cã n-am putut sã-i facem o vizitã celebrului animal, dar i-am aflat povestea. "Orice imagine în viaþã eu o priveam ca artist", povesteºte Seva. "M-am gândit cã toate damele aistea ele pe ceva vor sã se urce. Dar ºi bãrbaþii când au un pahar de vin în cap vor sã se urce pe ceva. Aºa m-am gândit la cerb." Fotograful a meºterit la cerb cu mâna lui, dar când l-a scos în stradã a fãcut furori, verificându-i intuiþia. Toate cheltuielile ºi le-a acoperit într-o zi, iar de vreo zece ani Cerbul e la fel de seducãtor, spre deosebire de alte giucãrele.

Seva iese în fiecare zi în stradã: "Tre sã stau, cã lumea mã cautã, eu las telefonul la lume." Bãtuþi de soare în plinã varã ºi chiar de vânturile iernii, fotografii, ca buchiniºtii Parisului lui Anatole France, sunt niºte prezenþe care dau farmec ºi identitate oraºului lor.

Meserie

Odatã cu apariþia camerelor foto digitale accesibile ca preþ, tot mai mulþi oameni ºi-au permis sã-ºi cumpere propriile lor aparate. Aºa, numãrul fotografilor profesioniºti de pe strãzile din Chiºinãu s-a redus. "Pe timpurile sovietice, în Chiºinãu erau 54 de fotografi «ambulanþi» – care erau angajaþi ai Întreprinderii Chiºinãu-Foto ºi care trãiau boiereºte, cu un salariu de 350 de ruble. Astãzi mai existã dor vreo 15 fotografi, care abia îºi întreþin familiile", remarca Pavel Pãduraru, ziarist la cotidianul Timpul. El spune cã locurile cu vadul cel mai bun pentru aceºti meseriaºi sunt havuzul din Grãdina Publicã "ªtefan cel Mare", scuarul catedralei ºi cel al magazinului Unic.

Dumitru Borosan s-a nãscut în Basarabia, într-o familie de oameni gospodari ºi bogaþi. Rãzboiul i-a ruinat ºi i-a gonit de acasã. Plini de pãduchi ºi osteniþi de foame, au ajuns în România cu o cãruþã trasã de boi. Aici au muncit din greu, pânã au fãcut iar avere.

La 72 de ani, Dumitru Borosan povesteºte râzând despre perioada de chin. Acum trãieºte în Bucureºti ºi spune cã munca îl menþine în formã. Încearcã sã-ºi aminteascã doar lucrurile frumoase din viaþã ºi sã-i uite pe oamenii care i-au fãcut rãu fãrã motiv atunci când avea nevoie de sprijin. Dumitru Borosan, devenit Boroºan din cauza unei greºeli de transcriere a numelui, s-a nãscut la 26 octombrie 1935 ºi a copilãrit pe malul stâng al Prutului. Într-un sat prosper pânã la sfârºitul celui de-al doilea rãzboi mondial. Dar, viaþa l-a despãrþit de raiul copilãriei ºi i-a rãpit ce îi era mai drag. A avut totuºi familia aproape. ªi împreunã au reuºit sã supravieþuiascã



COªMARUL COPILÃRIEI. "Am plecat într-o primãvarã, în 7 martie. ªi ne-am întors înapoi, cã era o zi urâtã. Ploua. Eram ºi cu o turmã de 500 de oi ºi cu nu ºtiu câte sute de porci ºi s-a rupt roata de la cãruþa bunicului. El s-a supãrat ºi s-a-ntors. A zis: "Io nu mai merg nicãieri. Ne-ntoarcem înapoi". Aºa a vrut el. S-a-ntors înapoi ºi, bineînþeles, când au venit ruºii acolo, pe el l-au luat ºi l-au dus într-un lagãr de muncã forþatã în Bazinul Doneþk. ªi-acolo a murit. Bunica a rãmas singurã ºi a murit ºi ea la scurt timp, pe treptele poliþiei", îºi aminteºte bãtrânul. "Eu cu tata am plecat cu o cãruþã cu doi boi ºi cu o vacã legatã de cãruþã. ªi cu o putinã în care aveam pãsãri. Mama ºi cu douã surori au plecat înainte, cu bunicul din partea mamei ºi cu fratele lui tata, cu douã cãruþe trase de cai. Noi am venit în urma lor." Drumul a fost un coºmar pe care nu-l va uita niciodatã. Dar Dumitru nu ne-a povestit cu lacrimi în ochi, ci râzând cu poftã, ca ºi cum ºi-ar fi amintit o comedie în care a jucat un simplu rol la un moment dat.



CASA PÃRINTEASCÃ. Satul din care a plecat cu familia în 1944 e trist. Oamenii sunt sãraci. Când am ajuns acolo i-am gãsit pe unii la câmp, iar pe alþii la pescuit, în balta care odinioarã inunda primãvara una dintre casele Borosanilor, când Prutul creºtea. Pâmântul l-au dat "la lider". Sau "stãpân". Cei de la câmp strângeau paiele pentru animale, "dupã ce a luat stãpânul pâinea". Satul se numeºte Chetriº ºi aparþine Raionului Fãleºti. Casele familiei Borosan nu mai sunt. Erau chiar în centrul satului, unde acum se aflã Primãria, Casa de Culturã ºi viitoarea piaþã a satului. Unii membri ai familiei Borosan au reuºit sã redevinã bogaþi, chiar dacã au rãmas acolo. Alþii însã au rãmas sãraci. Ca bãtrâna Maria, fiica lui Alexei Borosan, care nu a avut noroc nici mãcar de o familie care sã-i aline bãtrâneþea.


NOROCUL ªI L-AU FÃCUT SINGURI. Pentru Dumitru ºi cei care au ajuns în România în 1944, chinul a durat mai puþin. Bãtrânul se bucurã acum de familia pe care ºi-a fãcut-o aici ºi de tot ce a reuºit sã agoniseascã prin multã muncã. "Bunicul din partea mamei a fost primarul comunei timp de 40 de ani. El a plecat de-acolo ºi nu s-a-ntors, pentru cã ºtia cã o sã aibã soarta pe care a avut-o celãlalt." Bunicul din partea mamei fusese în copilãrie slugã la cel din partea tatãlui. Au crescut împreunã. Când s-a fãcut mai mare, cel sãrac, foarte priceput la tâmplãrie ºi bun meºteºugar, a început sã lucreze mult, sã câºtige bani ºi sã cumpere pãmânt. "Erau în competeþie, care are mai mult", ne-a explicat Dumitru Borosan râzând. ªi aºa au ajuns cei doi bunici sã aibã fiecare cam 40 de hectare de teren arabil ºi pãdure la Chetriº ºi în împrejurimi. Iscusinþa ºi puterea de muncã s-au transmis din tatã-n fiu, iar asta a salvat familia în continuare de la sãrãcie. De foametea din ’47 au scãpat tot datoritã muncii neobosite. "Toatã perioada asta am muncit cu tata cot la cot. Tata era mai mult musafir acasã. Lua pãmânt în dijmã. Dar noi n-am simþit perioada aceea de foamete." Dumitru nu prea a avut de ales: "Dupã ce am terminat ºapte clase, mama avea un vãr care aici, în Bucureºti, era contabil. A fost ºi pe la Ministerul Energiei Electrice. ªi m-am înscris la Maºini Electrice Dinamo Bucureºti. Am luat dispensã de vârstã, pentru cã n-aveam nici 14 ani. ªi m-am înscris la examen. L-am luat. Tata m-a adus ºi mi-a spus: «Dragul tatei, aici stai ºi-nveþi, dacã vrei. Dacã nu, vii acasã ºi te duci la muncã la colectiv. La sapã». Asta era varianta care mi se oferea. Pe surorile mele le-a înscris la liceul sanitar. Am fãcut ºcoala ºi am ieºit electrician bobinator. Am lucrat aproape toatã viaþa la Automatica".

Lupta pentru supravieþuire sau despre mizeria umanã fãrã limite

Revenind la povestea luptei pentru supravieþuire, bãtrânul ºi-a amintit lucruri care-l dor ºi acum. "Eh… ªi pe urmã am avut o perioadã când voiau sã ne ducã înapoi acolo. Aflam cã trebuia sã ne ridice ºi fugeam. ªi, dacã ne ducea, Siberia era direcþia. Nu mai aveam ce sã facem. Am schimbat nu ºtiu câte domicilii. Au stat la Coºãreni, la Cernica, la Râmnicu-Vâlcea, la Burdujani, lângã Brãneºti, în chirie la un brigadier silvic, în 1946-1947." Amintindu-ºi de colegii de ºcoalã s-a oprit, s-a înroºit ºi i-au dat lacrimile. "Copiii sunt ca... ca iezii. Sunt rãutãcioºi în general unii cu alþii." S-a mai oprit câteva minute în tãcere. "Profesorii nu, n-am avut nici o treabã. Cu toate cã am luat premiul trei, deºi puteam sã iau premiul întâi, dar erau doi care trebuiau sã ia.


Mi-aþi stârnit niºte amintiri care te dor oricând", a mai spus, urmând alte minute de tãcere. "Noi vorbeam româneºte, dar cu accentul moldovenesc. Eh, ne spuneau bolºevici, comuniºti. Noi fugeam de bolºevici ºi de comuniºti, dar ei aºa ne spuneau. Aveam chestii ca între copii. Sunt caractere ºi caractere. Unii înþeleg niºte chestii, alþii nu." Dupã acest episod foarte trist, Borosan a continuat povestea ºi s-a mai înveselit, descriindu-ne amãnuntele picante. "Pe urmã ne-am stabilit într-o comunã, Gãneasa. Aici, lângã Bucureºti. E formatã din douã sate de români ºi trei de þigani: Cozieni, ªindriliþa ºi Piteasca. Ãia de la ªindriliþa nu-þi furã decât de pe câmp, pentru cã au cãruþe. Majoritatea sunt angajaþi la curãþenie. Acolo am fãcut de la clasa a patra la a ºaptea." Fuga nu s-a oprit însã aici. "A durat vreo trei-patru ani vânãtoarea. Pe urmã a început altã vânãtoare.

Unde erau stabiliþi acolo, în Gãneasa, tata ºi unchiul, nimeni nu voia sã se înscrie în colectiv. Toþi spuneau sã se înscrie întâi basarabenii, cã ei au fugit de colhoz. ªi erau sãracii duºi la prefecturã, bãtuþi, þinuþi câte o sãptãmânã pe-acolo. Schingiuiþi, pânã s-au înscris în colectiv. Noi n-am avut pãmânt, dar ne-au luat caii, toate utilajele pe care le aveam pentru a lucra pãmântul."

Dar, dupã tot ce i s-a întâmplat, Borosan se declarã un om norocos ºi fericit. Nu se aºteaptã sã recupereze mare lucru din averea familiei, dar a depus actele cu trei ani în urmã ºi aºteaptã o despãgubire.