Caravana Jurnalul Național 2007

Posteaza un subiect nou   Raspunde la subiect

Pagina 1 din 3 1, 2, 3  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Caravana Jurnalul Național 2007

Mesaj Scris de basaru la data de Lun 2 Iul 2007 - 1:50

„Caravana Jurnalul Național”- 2007

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Un cotidian din România organizează o caravană de promovare a Basarabiei

„Caravana Jurnalul Național” a plecat la drum, pentru al patrulea an consecutiv. Descoperirea României continuă. De astă dată îți arătăm România de acolo de unde ea se vede prea puțin. Traseul caravanei sare din granițele administrative ale țării și acoperă un colț de lume mare cât vreo opt județe, în care inima românească bate de multe secole, dar nu prea o mai auzim. Ori o auzim, dar nu ne e la îndemână să o ascultăm. Noi socotim acum că se cade să plecăm urechea și la bătăile inimii care pâlpâie în Basarabia."

O să ne aducem aminte că din 1812 Moldova n-a mai fost întreagă și o jumătate din ea a fost provincie țaristă până când România a crescut mare, învingătoare în Primul Război Mondial.

Aproape un sfert de veac de prosperitate interbelică a fost strivit sub talpa stalinistă în vara lui 1940, peste doar un an - azi se împlinesc 66 de ani - românii treceau iarăși Prutul la frații lor. Din vara lui 1944, teritoriul ocupat de ruși avea să devină Republica Socialistă Moldovenească până în 1990. Proaspătul stat suveran avea să cunoască în 1992 războiul civil, ale cărui răni sunt și astăzi deschise pe Nistru.

Acestea sunt reperele temporale majore înlăuntrul cărora furtunile au bântuit Basarabia de la răsărit la apus și de la miazănoapte la miazăzi. Fără povestea deloc romantică a acestui colț de lume, că altfel nici nu pot să-i zic, istoria noastră e săracă și mincinoasă. De aceea nu putem nici s-o uităm, nici s-o neglijăm. Mărturie stau zecile de mii de români basarabeni refugiați în dreapta Prutului și urmașii lor, care nu au contenit să privească spre căminele părăsite în timp de război. Și mai stau sutele de mii de tineri basarabeni care privesc cu jind astăzi spre Europa care îi așteaptă tot la dreapta Prutului. Pentru ei, Europa începe cu România, iar, pentru noi, Europa nu se termină neapărat la granița de est.

Vasăzică, basarabenii sunt prea prezenți printre noi ca să nu ne intereseze, iar pământul pe care trăiesc e mult prea frumos și plin de istorie ca să nu merite străbătut de caravana noastră.

DE CE ACUM? Pentru că au trecut 17 ani de la Revoluția noastră sângeroasă și de la revoluția lor de catifea. Timp suficient ca patima, exaltarea, speranțele nerealiste, teama, suspiciunea și toate celelalte sentimente complicate și contradictorii să se mai domolească. Să facă loc curiozității sănătoase, interesului firesc și cât se poate de legitim, dintr-o parte în cealaltă. Și unei judecăți cu mintea deschisă și zâmbetul pe buze.

Pentru că avem pașaport de UE și privim spre Vest cu atât de mare atenție, încât uităm adesea să ne mai uităm și în jurul nostru. Pentru că prea mulți basarabeni vor acum pașaport românesc ca să nu ne intereseze cine sunt ei și ce vor de fapt. Pentru că de atâtea ori elita născută între Prut și Nistru a fost distrusă, smintită, exilată și umilită în ultimii 60 de ani, încât e drept să ne întrebăm ce a mai rămas în loc. Și, dacă a rămas, să o poftim la dialog și să o recunoaștem de soră.

DE CE NOI? Pentru că suntem „Jurnalul Național”. Pentru că ne pasă de tot ceea ce înseamnă ceva în spațiul spiritual românesc și ne influențează modul de a gândi și de a fi. Ne pasă de tot ceea ce e statornic, valoros și autentic, menirea noastră e să călătorim și să descoperim pentru voi tot ce merită să fie tipărit. „Jurnalul Național” este un ziar care se citește și apoi se păstrează la colecție. Îți redă muzica aleasă, uitată în fonoteci. Îți dă carte bună și film de calitate. Îți redă România pe care n-ai ajuns încă să o cunoști. Acum îți oferă o călătorie a prieteniei și iubirii de frați, vreme de o lună, în timp și în spațiu, prin Basarabia bunicilor și a zilelor noastre. Noi suntem acum acolo, de unde îți povestim ce vedem. Și îți arătăm în imagini ceea ce merită să vezi și tu.

Socotește, așadar, dacă vrei, că rostul acestui demers este parte din planul nostru de lungă durată ce poartă numele „Recurs la România”.

Așadar, de azi înainte o să cunoști la fel de bine ca noi cine sunt basarabenii, rușii, ucrainenii sau găgăuzii care trăiesc între Prut și Nistru, ce politică se face acolo, ce mâncare se mănâncă, ce ziare se citesc și ce cărți se scriu, ce afaceri se fac, ce se știe despre România și ce se așteaptă de la români. Și după ce o să afli tot ceea ce-ți putem spune noi, ziariștii de la București și prietenii noștri din presa de la Chișinău, după ce vei fi parcurs întregul traseu al caravanei, de la Bălți la Cahul și de la Ungheni la Tighina, să te gândești cum ți-ar plăcea să arate Europa viitorului și până unde ți-ai dori să se întindă.

Scriindu-ți aceste gânduri despre rostul nostru aici, la stânga de Prut, mă gândesc că bunicii mei, Volodea și Nadejdea, cei demult adormiți, se întorc cu mine din pribegie la rădăcinile lor, mă însoțesc și se minunează despre ce-a devenit lumea asta de când ei nu mai sunt pe-aici, pe-aproape.

Puteți comunica instant cu membrii echipei, accesând secțiunea de forum “Caravana Jurnalul Național”. Trimiteți informații, opinii, fotografii, la adresa de mail: [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link].

(„Jurnalul Național”, 21 iunie 2007)


Ultima editare efectuata de catre in Lun 2 Iul 2007 - 2:00, editata de 1 ori

basaru
basarabean

masculin Number of posts : 2717
Age : 76
Localizare : Everywhere
Hobby : Basarabean
Registration date : 04/09/2006

http://basarabian.blogspot.com/

Sus In jos

imagini

Mesaj Scris de basaru la data de Lun 2 Iul 2007 - 1:54

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea aceasta imagine]

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea aceasta imagine]

OFICIALITĂȚI. Însoțit de primul ministru Gheorghe Tătărescu (prim-plan), Regele Carol al II-lea a vizitat Basarabia în 1934

basaru
basarabean

masculin Number of posts : 2717
Age : 76
Localizare : Everywhere
Hobby : Basarabean
Registration date : 04/09/2006

http://basarabian.blogspot.com/

Sus In jos

Re: Caravana Jurnalul Național 2007

Mesaj Scris de basaru la data de Lun 2 Iul 2007 - 2:12

'O țară bogată, cu pământ negru'



Basarabia, teritoriul dintre cele două râuri – Prut și Nistru – a cunoscut încă de timpuriu trecerea migratorilor, fie ei sciți, cumani, pecenegi ori tătari. Motiv de sfadă între imperii și obiect de troc între acestea, a trecut, pe rând, de la turci la ruși. Pentru 22 de ani, Basarabia a devenit provincie românească, dar moștenitoarea Imperiului Țarist, ce-a devenit Rusia Bolșevică, nu a recunoscut niciodată dreptul apartenenței acestui pământ la România.


În partea ei estică, Basarabia are ca graniță Prutul, iar de cealaltă parte, în vest, Nistrul delimitează uriașul șes ce ajunge până în tundra siberiană. În nord, o culme de codri "venită" din Bucovina leagă Basarabia de alt pământ cu trecut românesc. "Deschisă" vânturilor reci și uscate dinspre nord-est, țara dintre Prut și Nistru cunoaște an de an succesiunea celor patru anotimpuri, cu veri secetoase și ierni friguroase. Dinspre nord spre sud înălțimile scad, iar clima se domolește. Dealurile, viile și dumbrăvile se răresc după ce treci de Chișinău, spre sudul Basarabiei. Către Marea Neagră începe domnia tristă a stepei din Răsărit.


ȚARA BASARABEASCĂ. Inițial Basarabia era numită zona de stepă dintre Marea Neagră, Dunăre, Prut și Nistru (Bugeacul de azi). Numele și-l luase de la voievodul Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364). În vechile documente slavone apare ca Basarabscaia Zemlia – Țara Basarabească. Sub același nume se regăsește și în convențiile comerciale semnate în timpul domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432). Voievodul moldav întregise hotarul basarabean al țării, alungând-i pe tătari peste Nistru. Din timpul ocupației rusești (1812) termenul de Basarabia a desemnat tot ținutul dintre Prut și Nistru.


CETĂȚILE DE PESTE PRUT. În Evul Mediu cetățile dobândiseră o dublă funcție. Pe de o parte, apărau hotarele de dușmani, dar în același timp cetățile-porturi asigurau schimburile comerciale între diferiții negustori. Ștefan cel Mare a construit Orheiul pentru a apăra Moldova de tătari, și Soroca, împotriva cazacilor. Adevăratele "perle" economice ale Moldovei erau însă în sudul Basarabiei, cetățile Chilia (Licostomo pentru genovezi) și Cetatea Albă (Moncastro). În aceste porturi ajungeau exoticele mărfuri din Levant (mătăsuri, covoare, podoabe de aur și argint), în drumul lor spre Galiția, Polonia și Ungaria. La rându-le, comercianții cumpărau din părțile locului miere, ceară, vin, cereale, turme de oi și herghelii de cai. Boii moldovenești aveau mare "căutare" în epocă, fiind trimiși până în Anglia.


CĂLĂTORI STRĂINI. Primele mărturii străine despre Basarabia ne-au rămas de la călătorul francez Fourqueveaux, diplomat care a "cutreierat-o" în secolul XVI. El se minuna de "țara bogată, cu pământ negru", unde sunt "heleștee pretutindeni". Câteva secole mai târziu (veacul XIX), în aceeași notă idilică descrie Moldova de peste Prut și doctorul I. Zucker, care se pare că venise să vindece bolnavii de ciumă și holeră. Într-un restrâns volum monografic intitulat chiar "Basarabia", el aprecia obiceiurile și ocupațiile străvechi ale locuitorilor. "Oalele, sipetul, icoana mântuie podoaba casei, relata I. Zucker. Pânza o țes femeile; oile dau lâna și îmbrăcămintea. Carul și-l face țăranul singur numai din lemn. Pentru hrană ajunge mămăligă cu brânză. Pentru banii de bir și de cârciumă ia câștigul de la vite, de la un petic semănat cu grâu, de la prisacă."


"VĂ DAU PRUTUL". Izbucnirea războiului ruso-turc (1806) a afectat și teritoriul Principatelor Române. Armata țarului rus a ocupat cetățile Hotin, Bender, Akkerman, Chilia, Ismail și Reni, iar pe Kutuzov l-a impus guvernator general al celor două țări Române. Timp de cinci ani pământurile valahe de la sud și nord de Milcov au fost pustiite de înfruntările armiilor imperiale, până când în 1811 balanța victoriei înclină spre ruși. La negocierile de pace din orașul Giurgiu, marele vizir Ahmed "oferi" țarului "părțile de peste Prut": "Vă dau Prutul, promitea vizirul împuternicit de sultan; nimic mai mult. Prutul ori războiul. Am jertfit grozav de mult până acuma". Un an mai târziu (16 mai 1812), la București, reprezentanții diplomatici ai celor două împărății au semnat pacea prin care Basarabia revenea Rusiei.


DE LA OBLASTIE LA GUBERNIE. În urma tratatului, un teritoriu de 45.000 kilometri patrați, locuit de 482.630 de suflete, intra în componența Imperiului Rus. Pentru început, prudentul amiral Ciceagov, ce-i urmase lui Kutuzov la comanda trupelor rusești de ocupație, recomanda acordarea de privilegii basarabenilor. "Basarabia este o țară frumoasă, scria Ciceagov țarului, ea va aduce mari foloase, dar trebuie să o lăsăm să se odihnească câtăva vreme. Am încercat să dau locuitorilor acestui ținut câteva privilegii mai mult decât vecinilor." Timp de trei ani aceștia au fost scutiți de plata dărilor, iar de recrutare, "ocoliți" cinci ani. Basarabia, noua provincie rusească (oblastie), era împărțită administrativ în 12 ținuturi. Păstra în schimb vechea stemă a Moldovei – capul de bour cu stelele între coarne. Ucazul (decretul) țarului Alexandru I din 1818 desemna Chișinăul capitala provinciei. Din 1829, statutul Basarabiei s-a schimbat în urma adoptării "Regulamentului" lui Voronzov. Prin acesta se desființa autonomia Basarabiei, iar limba rusă era singura folosită în actele publice. Teritoriul dintre Prut și Nistru devenise o gubernie a Imperiului Rus. Până la unirea din 1918 cu România, sudul Basarabiei a mai "trecut" o dată sub autoritate valahă. Între 1856 (Pacea de la Paris) și 1878 (Congresul de la Berlin) Cahulul, Bolgradul și Ismailul au aparținut Moldovei.


REPUBLICA MOLDOVENEASCĂ. După revoluția din februarie 1917, Rusia ajunge o țară "brăzdată" de frământări politice. Mitinguri și congrese se desfășurau la tot pasul. În Basarabia, Congresul general al delegaților sătești votează o moțiune prin care cerea autonomie administrativă, religioasă, școlară și economică. Orășenii moldoveni reuniți la Odessa (aprilie 1917) doreau și un mitropolit basarabean. Forțele politice, adverse până nu de mult (conservatori și democrați naționali), se "contopiră" într-un unic Partid Național Moldovenesc. Vasile Stroescu, președintele partidului, Paul Gore, Vladimir Herța, Pantelimon Halippa și Onisifor Ghibu cereau "la unison" autonomia politică a Basarabiei. Spre sfârșitul anului (noiembrie 1917) s-a deschis Sfatul țării, sub conducerea lui Ion Inculeț. Sub președinția aceluiași Ion Inculeț a apărut Republica Democratică Federativă Moldovenească. Pe lângă Sfatul țării, s-a ales și un Consiliu al Directorilor, "executivul" republicii. Tânărul stat nu dispunea de o armată proprie, "cohortele cetățenești" înființate pentru păstrarea ordinii fiind "copleșite" de dezertorii bolșevici de pe frontul român. O delegație a moldovenilor trimisă pe 8 decembrie 1917 la Iași cerea atât Guvernului român, cât și reprezentanților Antantei, concurs militar pentru a "stăvili" anarhia bolșevică. Singur Guvernul României a răspuns solicitării. Primul ministru liberal Ion I. C. Brătianu l-a trimis în Basarabia pe generalul Broșteanu, în fruntea Diviziei a XI-a. Încurajați de "alungarea" bolșevicilor, politicienii basarabeni au decis ruperea de Rusia, proclamându-și independența. Pe 24 ianuarie 1918 a luat ființă Republica Moldovenească. Cu aproape două săptămâni mai devreme (8 ianuarie), președintele american prezentase în fața Congresului American programul său intitulat "Cele 14 puncte". Unul dintre principiile evocate era dreptul autodeterminării naționale. Provinciile puteau să-și hotărască singure soarta.


"UNIRE PE VECIE". Pe 9 aprilie 1918 primul ministru român, Alexandru Marghiloman, a sosit la Chișinău în așteptarea deciziei Sfatului țării. Acesta urma să dezbată problema unirii Basarabiei cu România. Cazat la Hotelul Londra, oficialul de la București a fost aclamat de populația capitalei moldovene. Până seara, politicianul român "dărui" diferite sume de bani oficialităților ecleziastice basarabene, pentru a ajuta locuitorii sărmani ai orașului. În ultimele zile chestiunea politică a unirii îi preocupa pe toți cetățenii tinerei republici moldovenești. Cei 140 de membri ai Sfatului țării urmau să decidă viitorul lor. Dintre toți, doar reprezentanții secției țărănești se declarau ostili unei eventuale alipiri a Basarabiei la România, dar curând au cedat și ei. S-a hotărât ca votul să fie deschis, cu apel nominal. Cu 86 de voturi pentru, trei contra și 36 de abțineri, membrii Sfatului țării hotărau "Unirea Basarabiei cu mama sa, România". Rezultatul s-a comunicat prin telefon lui Marghiloman, care aștepta nerăbdător sfârșitul scrutinului la sediul Comandamentului Corpului de Armată. Unirea celor două state s-a realizat însă cu anumite condiții puse de către partea basarabeană. Printre altele, deputații moldoveni cereau realizarea reformei agrare, autonomie provincială, respectarea drepturilor minorităților, număr de parlamentari basarabeni proporțional cu populația acestei provincii. După semnarea actului Unirii, "suita" politicienilor de ambele părți ale Prutului s-a deplasat la Catedrala din Chișinău. Slujba arhimandritului Gurie s-a rostit în limba română, iar trupele române au fost trecute în revistă de miniștrii prezenți. După o zi abundentă în dezbateri și discursuri, membrii Sfatului țării și invitații lor români s-au "relaxat" la un fastuos banchet oferit de Marghiloman. La ora două noaptea, primul ministru român își încheie cu succes misiunea la Chișinău și părăsește cu un tren special Basarabia.


CEA MAI ESTICĂ PROVINCIE. Alipirea Basarabiei la România a atras și numeroși cetățeni ai Rusiei de alte etnii. Sătui de luptele interne dintre facțiunile politice rivale și de noua conducere bolșevică, aceștia preferau să treacă Nistrul pentru a se stabili în România. Din cei 168.000 de noi veniți, cei mai mulți s-au așezat în Chișinău. Mulți erau evrei, dar erau și ruși, și ucraineni. Conform recensământului din anul 1930, populația Basarabiei se ocupa preponderent cu agricultura. De altfel, 87% dintre locuitorii provinciei trăiau la sate și chiar unii orășeni se ocupau cu agricultura. Autoritățile de la București au neglijat dezvoltarea industriei în Basarabia, preferând s-o transforme într-un grânar al țării. Primele măsuri ale administrației românești au vizat introducerea Prefecturii poliției orașului Chișinău (1918), ce avea în frunte funcționari din Vechiul Regat. S-a păstrat împărțirea teritorială pe județe – nouă la număr (fostele uezduri țariste). În învățământ s-a introdus limba română, încercându-se astfel eliminarea urmărilor nefaste ale rusificării declanșate în Basarabia spre sfârșitul secolului al XIX-lea.


Președinte basarabean, ministru român
Născut în Basarabia, în comuna Răzeni în 1884, Ion Inculeț era tânăr absolvent al seminarului Teologic din Chișinău (1906). Revoluția rusă din 1917 l-a prins la Petrograd, unde a devenit membru al Partidului Socialist Revoluționar. Pentru a potoli tendințele separatiste ale moldovenilor de peste Prut, liderul social-democrat Kerenski l-a trimis în misiune în țara sa natală pe Inculeț. Acesta s-a "molipsit" de crezul național al moldovenilor săi. În scurt timp, Inculeț conducea Sfatul țării din Basarabia (1917-1918) și devenea președinte al Republicii Moldovenești (1917). După Unire, politicienii români l-au cooptat ministru de Stat pentru Basarabia (1918-1920). Din 1923 era membru al Partidului Național Liberal, fiind ales în toate legislaturile României interbelice. Între 1933-1936 a fost ministru de interne . Desemnat ministru secretar de Stat de către regele Carol al II-lea în Guvernul Tătărescu (28 iunie – 4 iulie 1940), a asistat neputincios la cedarea Basarabiei către Uniunea Sovietică.


Dispute diplomatice
La un an de la Unirea Basarabiei cu România (1919), bolșevicii au propus românilor un "troc": în schimbul recunoașterii diplomatice din partea "tovarășilor" lui Lenin a actului unirii, statul român trebuia să renunțe la tezaurul depozitat în timpul războiului la Moscova. Refuzul nu i-a descurajat. Deși pe 28 octombrie 1920, prin semnarea Tratatului de la Paris, marile puteri Franța, Marea Britanie, Italia și Japonia au recunoscut Unirea Basarabiei cu România, statul sovietic i-a contestat valabilitatea. Relațiile dintre cele două țări păreau a intra pe un făgaș normal în 1924. Negocierile purtate la Viena în cadrul Conferinței româno-sovietice au fost însă "sabotate" de ruși. De-abia în 1936 miniștrii de Externe ai României și Uniunii Sovietice, Nicolae Titulescu și Maxim Litvinov, au semnat Protocolul de asistență mutuală prin care se recunoștea frontiera naturală a Nistrului și de către partea sovietică. Conform înțelegerii, "trupele sovietice nu vor trece niciodată Nistrul fără o cerere formală din partea Guvernului regal al României".

Florin Mihai
[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

basaru
basarabean

masculin Number of posts : 2717
Age : 76
Localizare : Everywhere
Hobby : Basarabean
Registration date : 04/09/2006

http://basarabian.blogspot.com/

Sus In jos

Re: Caravana Jurnalul Național 2007

Mesaj Scris de basaru la data de Lun 9 Iul 2007 - 5:27

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea aceasta imagine]

Sihăstriile în piatră de la Orheii Vechi

Oprim pentru câteva minute pe coastă, sus, acolo de unde, semicircular, Valea Răutului se deschide privirii ca un imens amfiteatru. Și tot ca într-un teatru antic deslușim fiecare șoaptă din Trebujeni, deși satul e la sute de metri depărtare. Drept în față, peste vale, galeriile săpate în piatră adăpostesc istorii. Istoria e la ea acasă la Orheii Vechi.

Un promontoriu teșit înaintează ca un pinten de peninsulă, despicând “apele” unei mări demult defuncte. Din Marea Sarmatică au mai rămas niște văi, pe unde curge leneș, în meandre, Răutul. Au mai rămas câteva stânci semețite și culmi rotunjite, din calcar poros, în care oamenii și-au săpat cândva adăposturi și locuri de rugăciune. Cetatea medievală a Orheilor, din care se mai vede doar un brâu de piatră, domina cândva locul. Azi, dacă ai putea să privești din înalt, planând laolaltă cu ulii, ți-ar părea că valea și stâncile sunt amprenta lăsată de un melc fosilizat…

MĂNĂSTIREA LUI BOSIE. Lăsând în urmă satul Butuceni, privirea se odihnește în pâlnia spiralată a văii. Suntem deja în partea opusă acelui promontoriu unde am poposit întâi. Ne aflăm pe coastă, deasupra locului pe care lumea îl știe drept “Mănăstirea lui Bosie”. Ne așteaptă un coborâș nu tocmai ușor. Piciorul caută sprijin în orice tufă de iarbă – între stânci, pământ nisipos și calcar alb, fărâmat, pe o pantă abruptă. Ochiul descoperă pe bucăți de piatră fosile de scoici, mai mici, mai mari. La început le adunăm ca pe trofee. Buzunarele se umplu. Și parcă ultima pe care am văzut-o e mai frumoasă decât toate celelalte…! Piatra se nimicește când o strângi între degete. Unele scoici par a fi foarte recente, rămân întregi și taie mâna. Și totuși, sunt de-o vârstă cu Marea Sarmatică…


La jumătatea drumului, îndrăznim să privim împrejur. Valea, apa și stâncile închipuie un peisaj pe care înțelegem că nu-l vom mai întâlni nicăieri altundeva în lume. Ajunși lângă albia râului, ne pregătim pentru urcuș. Dacă am însemna pe hartă drumul parcurs, ar trebui să desenăm un “v” cu brațul stâng mai scurt.

Din chiliile sihaștrilor de la “Mănăstirea lui Bosie” privim spre “găocea” imensă în care se răsucește Răutul. Rezemați de calcar, pe lavița de piatră. E răcoare. Zăpușeala zilei nu-și face loc în adăpostul de stâncă. “Aici nu vin decât oile și ciobanii. Când și când, ajung pelerinii. Așa, ca mine, ca dumneavoastră…” – ne spune părintele Emanuil Brihuneț, ghidul nostru prin mănăstirile Basarabiei. “E un miracol că s-au păstrat așa de bine chiliile și biserica!” Îl lăsăm descifrând inscripții vechi, săpate în piatră, și pornim în explorare. În ultima chilie, spre apus, într-un horn de stâncă sunt adunate mai multe sticle cu apă. “Aici, oricine ajunge aduce apă, pentru cei care vin după el”, ni se spune. Ca prin minune, apa rămâne mereu rece și proaspătă. Soarele stă să apună, așa că, după un scurt răgaz, reluăm în sens invers drumul pe care am venit.

PEȘTERA BUTUCENILOR. Din nou, pe culme. De data aceasta urmăm cărarea pe platformă, câteva sute de metri. Trecem de biserica “de zid” construită în secolul al XIX-lea de locuitorii din Butuceni, apoi pe lângă crucea de piatră care domină ținutul. În dreptul ei se află clopotnița înălțată de săteni în anul în care au săpat tunelul spre mănăstirea din peșteră. Spre deosebire de cea zisă “a lui Bosie”, aceasta a fost restaurată în ultimul deceniu. Podeaua de piatră, atent șlefuită, a fost îmbrăcată în “blăni” de lemn. Peretele e acoperit de icoane, iar din strană se aude glasul unei monahii, rostind ritmat rugăciunile serii. Un călugăr aprinde lumânările. Trecem nestingheriți (nevăzuți, neauziți – nici monahia, nici călugărul nu au grija noastră) și ieșim pe prispa de piatră. Uităm să respirăm. Câteva clipe. Râul e chiar sub picioarele noastre, la zeci de metri mai jos.

O fotografie, pe pragul de piatră. Exact în locul unde, cu zece ani în urmă, fusese făcută o altă fotografie. Ce s-a schimbat? “Ochii” bisericii rupestre au cercevele de lemn și geam subțire, acum. Sfinții și-au regăsit locul, în biserică. Covoare țesute la război ascund zgomotul pașilor. Biserica din peșteră are din nou Duh.

Frustă, numai piatră șlefuită, a rămas doar partea în care au fost cândva chiliile monahilor. Douăsprezece, la număr. Încăperi strâmte – un metru pe un metru, înalte tot de un metru – unde schimnicii probabil mai mult vegheau, în rugăciune, decât se odihneau. Crengi de nuc, uscate, azvârlite într-un colț al chiliilor nelocuite, împrăștie în aer un miros amar și muced, pe care tămâia încearcă să-l vindece.

Inscripții medievale pe zid de mănăstire

“Această mănăstire a făcut-o robul lui Dumnezeu Bosie, pârcălabul de Orhei, cu soția și copiii săi, în cinstea Domnului Dumnezeu întru iertarea păcatelor sale, anul 7183” – părintele Emanuil Brihuneț are cifrul transformării anilor, așa că ne fixează imediat data și pe înțelesul nostru. “1675”. “Iar aici este scris: «Acest zapis l-a făcut Vasile Andeescul și Răzmeriță Lecca în zilele lui Constantin Vodă când au iernat în Ucraina și Ivancea au fost hatman la Ucraina și noi am iernat aice, în anul 7198, noiembrie, 20». Aiasta-i din 1689, dar, vedeți, aici e o inscripție care a fost săpată peste o altă inscripție. Au rămas ornamentele… Nimeni nu are grijă de ele!”, mai zice oftând amar părintele.

Peșterile de pe Valea Răutului sunt pline de însemne lapidare. Acestea de la Bosie nu sunt unice, sunt doar cel mai bine păstrate. Între Trebujeni și Butuceni, în lanțul calcaros, există nu mai puțin de șase complexe de peșteri și caverne. În total sunt câteva zeci de astfel de cave, multe inaccesibile astăzi. Unele inscripții sunt precreștine, nedescifrate până acum. Altele, cele din perioada medievală, sunt scrise îndeosebi cu chirilice și pomenesc fie vreun ctitor, fie numele vreunui călugăr. “Ieromanh Paisie” stă scris pe un perete de piatră. Cercetătorii afirmă că aceste inscripții ar prezenta similitudini cu semnele întâlnite în alte complexe rupestre, la Leadova, Neporotova, Țipova sau Saharna.

DOUĂ VEACURI DE TåCERE. Ca și în cazul altor mănăstiri rupestre din Basarabia, cele de la Orheii Vechi au fost părăsite către începutul secolului al XIX-lea. Despre Mănăstirea Peștera de la Butuceni se știe că și-a încetat existența în anul 1816 și este de presupus că și Schitul Bosie a avut aceeași soartă, mai ales că în Valea Răutului cele două complexe de peșteri care adăposteau bisericile și chiliile făcuseră parte din același centru monastic (cel puțin în secolele XVII-XVIII). Dintr-un document semnat chiar de mitropolit și care se referă la închiderea complexului monahal, reținem: “1816, martie, 2. Nacialnicul cu cei călugăriți să se mute la schitul Suruceni, luând și toate lucrurile mișcătoare cu sine, precum și cele bisericești. Iară schitul Peștera de tot să strâce, și peștera unde au fost biserica să se astupe cu zidirea ca nimeni și nimic să nu poată întra înlăuntru”. La timpul acela obștea număra “cinci călugări și trei poslușnici (novici – n.r.)”. Monahii s-au mutat însă nu la Suruceni, ci la Mănăstirea Condrița, în vreme ce vechiul lor sălaș s-a risipit. Și, parcă pentru a pecetlui ceea ce făcuse omul, un cutremur a prăbușit și vechea scară de acces, dinspre Răut, în gura Mănăstirii Peștera. După aproape două veacuri de tăcere, așezământul monahal de la Butuceni s-a reîntors la rosturile lui dintru început. Slujbele se țin, din nou, după rânduială, la ceasurile lor sorocite.

Atestare

“Suretul unui act domnesc din 13 mai 1612 al domnului Ștefan Tomșa ne poruncește că au fost înaintea domniei sale și a boierilor călugării de la sfânta mănăstire a lui Golag logofătul și al domniei sale cinstit și credincios pan Voico, marele logofăt, cu mare jaloba zicând că în zilele răposatului Eremia Movilă Voievod au avut gând să facă cetate la Peștere, pe apa Răutului, și atunci multe sate boierești de primprejurul peșterilro le-au fost luat, și le-au făcut ocolacii cetate și au vrut să le dea lor alte sate”

prima menționaredocumentară a satului Butuceni (Peștere)

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

basaru
basarabean

masculin Number of posts : 2717
Age : 76
Localizare : Everywhere
Hobby : Basarabean
Registration date : 04/09/2006

http://basarabian.blogspot.com/

Sus In jos

Re: Caravana Jurnalul Național 2007

Mesaj Scris de basaru la data de Lun 9 Iul 2007 - 5:32

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea aceasta imagine]

Miting și sobor degeaba la Chișinău

“6 iulie 1949, o zi neagră din viața noastră, pe care nu o vom uita până în mormânt.” Deposedați de toată averea, adunată de bunici, de părinți și de ei înșiși, au fost urcați în vagoanele pentru vite și duși în stepa Siberiei.


Li s-a furat copilăria, tinerețea, le-au fost distruse viețile. Din cele câteva zeci, poate chiar câteva sute de mii, astăzi mai trăiesc doar vreo 9.000 dintre surghiuniți. Și continuă să moară pe capete, o moarte biologică, grăbită de umilință și de dor.

Asociația foștilor deportați și deținuți politici a combinat ieri comemorarea cu o manifestare de protest. De cu zori, câteva zeci de bunei s-au adunat pe treptele Guvernului, încercând să sensibilizeze aleșii neamului la problemele lor. Există o lege, ba chiar întărită în februarie a.c. de o hotărâre, care reglementează despăgubirile și modalitatea lor de acordare. Însă acestea nu îi mulțumesc pe foștii deportați, pentru că li se cere să prezinte vechile titluri de proprietate. Unul care a fost scos noaptea din casă, care a fost aruncat într-un bou-vagon, percheziționat de multe ori la piele până a ajuns la destinație, se presupune că are astfel de acte. Nici arhive nu mai există, iar martorii vremurilor sunt cam oale și ulcele. Cheltuielile pe care le presupune un proces cu autoritățile locale reprezintă mici averi pentru pensionarii moldoveni, unii primind doar câteva zeci de lei, indiferent în ce calculați, RON sau MLD. Iar viteza de aplicare a legii îi va prinde cu decizia judecătorească pe drumul spre groapă.

Liniște. Nu se aud strigăte, din când în când un glas amplificat de portavoce lipită cu scotch. Pe lângă aceasta, manifestările pensionarilor de la noi par violente. Se vorbește rusă și română și sună ciudat. Dar este vorba doar despre despăgubiri, fără legătură cu românismul.

Se rostesc încontinuu aceleași “banalități”: “Am suferit, am murit, vrem să ni se aducă o reparație morală și financiară”. Nu-i bagă nimeni în seamă. Îmi par o adunătură de pierde-vară. Câte lucruri folositoare nu s-ar putea face, de exemplu, zacuscă, în loc să ceri ceva ce pare atât de evident că nu vor mai primi. Nici până înainte de venirea prorusului Voronin nu s-a făcut nimic pentru oropsiții aceștia, iar ei cred că acum...
Din clădirea Guvernului iese, după vreo oră, președinta AFDDP, o doamnă în vârstă, care se oprește în fața celor câțiva ziariști. Din rândurile deportaților se aude un murmur: “Ziariștii ăștia...”. Greu de spus de ce doamna zăbovește cu noi. Pare să se simtă bine în centrul atenției, dar, pe de altă parte, alternativa este să vină în fața membrilor Asociației și să le spună că iar nu s-a rezolvat nimic. Pe scurt, textul doamnei sună cam așa: “N-am avut cu cine să vorbesc, dar mi s-a promis că săptămâna viitoare se va forma o comisie care va analiza”. Nici un protest în mulțime. E o lehamite generală. Bătrânii se despart în grupuri mai mici și se îndreaptă către troleibuzele care îi duc la gară, locul din care în urmă cu zeci de ani au fost aruncați în Siberia. În fața stabilimentului se încinge treaba. Soborul de preoți solicită stația de aplificare la capacitate mai mult decât molcomă.

MONUMENTUL. Difuzoarele montate pe un gaz antic fac ca rugina de pe hârb să curgă fuioare. Iau cuvântul oameni și oameni, în general urmași ai deportaților, buneii se mulțumesc să aplaude. Vorbesc și câțiva intelectuali de rezonanță locală. Își repetă poveștile pe care le-au auzit la rândul lor de la rude mai în vârstă ori care nu mai sunt. Primarul, tinerel, își face apariția și promite că, spre deosebire de toți ceilalți edili dinaintea lui, el îi va ajuta. Acțiunea se desfășoară în fața unei pietre înalte cam de un stat de om, pe care este montată o placă de marmură: “Aici va fi înălțat un monument în memoria victimelor represiunilor staliniste”. Literele s-au cam șters, au trecut peste zece ani de când pietroiul le aduce aminte autorităților că e cazul să facă ceva pentru bieții oameni. Bani pentru recondiționarea altor monumente, gen eroul sovietic, s-au găsit. Dar primarul le zice în continuare, intelectualii trag și ei, soborul își face datoria din plin. O bătrânică, ca’n povești de mică și de cocârjată (înspăimântă gândul la prin câte o fi trecut în viața ei), aruncă din cap către vorbitori și mucalită îi împroașcă: “Când am fost dusă de aici eram copilă și nu înțelegeam nimic. Nu înțeleg nimic nici acum. N-o să ni se întâmple nimic bun până n-o să murim”. În gară, trei trenuri pleacă la Moscova și unul la București. Dar, deocamdată, e vorba doar despre reparații care nu mai sosesc.



“Guvernul sau Dumnezeu să facă dreptate!”

Andrei Vartic, membru al Uniunii scriitorilor, regizor de teatru și publicist, este unul dintre mulți aceia ale căror familii au fost devastate de tăvălugul deportărilor.
“Zeci de mii de oameni au fost duși în Siberia, alții au fost împușcați pe loc. Printre aceștia a fost și unchiul meu, fratele bunicii, Petre Ștefănucă, care era directorul Institutului Social din Basarabia. Tot atunci, bunelul, Andrei Constantinov, din Ialoveni, primar în perioada interbelică, sub regimul Antonescu, a fost luat în ’44, într-o seară... doar pentru că a avut o funcție în statul trecut. A lăsat patru copii acasă, unul dintre ei fiind mama mea. Bunelul a murit un an mai târziu, în mai, la Magadan. A fost judecat însă după ce a murit, în august 1945. Îl condamnaseră la 20 de ani de detenție. Viceprimarul, care fusese luat și dus împreună cu bunelul, a supraviețuit și s-a întors în ’56. Ne-a povestit că rușii clădeau stive de trupuri, așa cum ai pune lemnele unele peste altele, și le aruncau în Pacific de pe stânci. În ’49, la 6 iulie au venit s-o ia și pe bunica cu toți ceilalți ai noștri, dar bunicii îi spusese cineva: «Tanti Ecaterina, fugi, că la noapte vin să ne ia!». Și atunci, bunica și-a luat copiii și s-a ascuns. Mama, care era cea mai mare dintre copii, se măritase în satul vecin. Eu aveam aproape 1 an. A auzit dimineață ce-a fost noaptea în Ialoveni, m-a luat în brațe și s-a dus s-o caute pe bunica, neștiind dacă o mai găsește sau nu. A găsit casa pustie, s-a așezat cu mine în brațe pe prispa casei și a început să plângă. Și-atunci a apărut bunica în poartă și i-a povestit cum s-au salvat. Eu momentul ăsta povestit de mama n-o să-l uit niciodată. Mai târziu, când am mers la școală și s-a aflat că sunt nepotul lui Constantinov, primarul din Ialoveni, n-am mai avut viață liniștită. Câțiva ani buni, din ’70 până în ’77, nu m-au primit nicăieri să lucrez.”

CE ÎI DOARE. Familia lui Andrei Vartic nu cere și nici nu-și mai dorește să li se mai dea ceva înapoi. Nu crede că mai are vreun rost să încerce. Dar sunt alături de oamenii care s-au adunat astăzi în fața unui ciot de piatră pe care speră să-l vadă cândva un monument în memoria celor care au suportat calvarul stalinist: “Pentru ei situația e tragică, nu mai au din ce trăi. Au niște pensii sociale de mizerie. E de groază. Oamenii care au venit astăzi aici sunt în fruntea mișcării noastre naționale și vor repunerea lor în drepturi ca și cetățeni români. Ceea ce cere întreaga Basarabie acum este repararea acestui act tragic din 1940, când nouă ni s-a luat cetățenia română. Noi n-am dat documente că nu mai vrem să fim cetățeni ai României și nici statul român nu ne-a luat-o”, spune Andrei Vartic.

ABSURD. În 1992 s-a adoptat o lege pentru redobândirea averilor pierdute, dar oamenii se plâng că această lege are atâtea lacune, încât foarte puțini au reușit să obțină despăgubiri, iar alții cred că nu mai are nici un rost să încerce. “Trebuie să vii cu niște documente asupra acestor proprietăți pe care nu ai de unde să le aduci. Arhivele au nimerit pe mâna sovieticilor în ’40, ’44, iar ei n-au avut nici un interes să păstreze cadastrele. Totul a fost distrus. Tot pământul s-a încorporat în colhozuri. Apoi, în caz că poți să faci această dovadă, trebuie să plătești foarte multe taxe pentru a primi aceste despăgubiri.”

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

basaru
basarabean

masculin Number of posts : 2717
Age : 76
Localizare : Everywhere
Hobby : Basarabean
Registration date : 04/09/2006

http://basarabian.blogspot.com/

Sus In jos

Re: Caravana Jurnalul Național 2007

Mesaj Scris de basaru la data de Lun 9 Iul 2007 - 5:49

Cum se intră în Transnistria

Toate discuțiile duceau la Transnistria. Nedumeririle și mai ales curiozitatea noastră față deacel locșor considerat gaura neagră a Europei i-au cam distrat pe moldoveni. Armele și munițiile? Sărăcia? Răspunsul era același. Dezamăgitor: “Măi, nu e mare brânză ce vezi acolo!” Asta a fost picătura care a umplut paharul.

Am găsit un jurnalist moldovean care s-a oferit să ne fie călăuză în spațiul cu pricina, iar a doua zi stăteam umili și drepți în fața vameșilor transnistreni din Bender. Se vorbea rusește. Acolo e o infamie să vorbești românește. Jurnalistul ne făcuse instructajul, nu carecumva să scoatem vreo vorbuliță, fiindcă orice vorbuliță ar fi putut, lângă firile lor războinice, să ia chipul și asemănarea unei arme, care – zbang! – ne-ar fi făcut terci. Îi zic că singurul cuvânt rusesc pe care-l știu este “perestroika” și că mie mi-ar plăcea să-l folosesc pe post de salut, că, după mine, cuvântul are rezonanța specifică unei formule de salut: “Perestroika, domnule! Perestroika, doamnă!”. Jurnalistul îmi zice că nu. Că e o tâmpenie. Îl cred pe cuvânt.


Așadar, mucles! Suntem niște turiști români care, chipurile, vor să viziteze punctul forte al Transnistriei: stadionul de la Tiraspol. Vama arată ca dracu’, o hardughie și niște bariere străjuite de vameși înarmați, ce se ridică într-un mod firesc numai în fața mașinilor cu număr de Transnistria. Niște merțane vechi, cu geamuri fumurii și alte rablamente rusești, scârța-scârța către Moldova. Transnistrenii ne-au perchiziționat mașina și ne-au trimis la un ghișeu unde lumea dădea explicații despre scopul intrării în numai a lor țară. Am stat la coadă. Jurnalistul a turuit ceva în rusește. Vameșul a turuit ceva în rusește. S-a turuit la greu. În rusește. Jurnalistul ne-a spus să așteptăm. Am așteptat. Nu mult. După câteva minute, vameșul ne-a scris ceva pe niște hârtiuțe, un soi de permise de vizită pentru o zi. Cică trebuie să ieșim din bucata de pământ autointitulată “țară” exact pe poarta pe care intrăm. Pătrunderea prin “minciună” a fost relativ ușoară.

TIRASPOL. În mașină, Zas, Ilarion, jurnalistul moldovean, toată lumea tăcea și se uita pe geam. Prin sate, sărăcie lucie. Case de chirpici, ca cele pe care le vedeai la teve la inundații, și oameni puțini. Transnistria miroase a pustiu. La un moment dat, am cotit-o la stânga. Ca să intri în oraș ești nevoit să treci pe lângă doi militari, li se spune pacificatori, adică niște trupe trimise fie de Rusia, fie de Ucraina, care ar aplana un eventual conflict transnistreano-moldovean... niște neni îmbrăcați în kaki și cu puști pe umăr, care stau lângă o cazarmă din care se întrevăd obuze, multe obuze. Mai era acolo și un tanc îndreptat spre vamă, adică spre Republica Moldova, o secvență perfectă de film de război, dacă cerul ar fi fost acoperit cu nori stufoși, cenușii. Iar apoi vine Tiraspolul. Ciotul de care cu siguranță s-ar împiedica orice out-sider aterizat aici este statuia lui Lenin. Lungă cât un plop, impozantă, câți bani ar aduce ea într-un spațiu special amenajat pentru simularea bolșevismului în Occident. Aici, însă, cu Sovietul Suprem în spatele ei, clădirea-simbol a transnistrenilor în care se ambiționează să mimeze că încă trăiesc pe vremea URSS, Lenin are efectul inelului Arabelei, care te transpune într-o realitate cunoscută de tineri doar din documentarele tv. Cum se poate ca doi burghezi, Marx și Engels, care au scris pe la o mie opt sute cincizeci, să nască o ideologie care să mai aibă adepți și în ziua de azi? Iată că se poate. În timp ce contemplam statuia, un bătrân, răsărit parcă de nicăieri, a încercat să-mi strecoare pe furiș în geantă niște manifeste în limba rusă, care, după traducerea jurnalistului, propovăduiau partidul comunist al transnistrenilor. “E opoziția lui Smirnov!”

Cică Smirnov, capul mișcării separatiste transnistrene, are un băiat, Oleg, care iese cu mașina prin oraș doar dacă este împrejmuit de vreo zece mașini “protectoare”. E un soi de șef de trib al afacerilor de aici. E plin de grupări mafiote, care își fac dreptate singure, în stradă, după pofta instinctului, ne povestea jurnalistul în timp ce orbecăiam pe străzile Tiraspolului. Ne-a pufnit râsul, făcând asocieri cu omologul său de peste Nistru, băiatul lui Voronin, pe care-l chemă tot Oleg și care, după cum spun moldovenii la bere, este deținătorul mediului de afaceri din Chișinău. Cine o fi mai șmecher?


VIA MOLDOVA. Era liniște, o liniște stranie și goală. Ne-am decis să spargem “monotonia” intrând într-un supermarket. Înăuntru, chinezării și mărfuri contrafăcute. Fiindcă Zas poftea la muzică rusească, intrăm într-un magazin de specialitate: vânzătorul, un drăguț. Întreabă ce muzică dorim și ne spune să ne întoarcem în zece minute, timp în care el va căuta cântăreața cu pricina în computerul burdușit cu muzică și filme piratate. Atât de ieftin și de simplu? Mda. Părerea despre Transnistria ni se schimbă brusc. Via stadion. Într-adevăr, când intri pe Stadionul Sheriff Tiraspol ai senzația că ai schimbat țara: bani mulți investiți și curățenie la milimetru. Singura firmă de prim rang, pe care am văzut-o acolo, este Mercedes Benz, pusă pe post de vitrină a stadionului. Cică la Zas: “Puterea de aici afișează cu de la sine putere branduri renumite. Firma este, de fapt, a fiului președintelui, Oleg”.


Un petic de pământ cu milioane de probleme

Problema transnistreană este o creație a propagandei sovietice încă din anul 1924. Atunci, guvernul comunist de la Moscova a fondat o republică-fantomă la est de Nistru, despre care se spunea că este a muncitorilor moldoveni “liberi”, adică “neasupriți” de România Mare. Așa-numita Republică Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească a funcționat până în vara anului 1940, când Basarabia a fost ruptă din România de Uniunea Sovietică. În granițele celor două teritorii, Stalin a fondat Moldova Sovietică, un stat “independent” în marea “familie” a URSS. După al doilea război mondial, teritoriile de la est de Nistru au fost privilegiate de guvernul unional de la Moscova, astfel că cele mai importante obiective industriale moldovenești au fost așezate în Transnistria. Aici au fost colonizați mulți etnici ruși, care au ocupat funcții de conducere în economie și în administrație.


În 1989, pe fondul mișcărilor naționale din URSS, autoritățile locale de la Chișinău au proclamat limba “moldovenească” limbă de stat. Încurajați de Moscova, transnistrenii au refuzat să se supună acestei decizii, iar în fabrici au apărut “soviete de muncitori” care contestau tentativele de independență ale Moldovei. După destrămarea Uniunii Sovietice, în vara anului 1991, teritoriile de la est de Nistru au refuzat să recunoască guvernul independent de la Chișinău, alegându-și conducători proprii. La începutul anului 1992, transnistrenii au declanșat un val de incidente la granița autoproclamată de pe Nistru, provocând reacția autorităților de la Chișinău. La 2 martie, președintele Mircea Snegur a autorizat intervenția militară împotriva separatiștilor pe podul de la Dubăsari, debutând conflictul transnistrean. Moldovenii s-au aflat tot timpul în inferioritate militară, în condițiile în care guvernul de la Tiraspol avea sprijin din partea Rusiei atât prin “voluntarii” cazaci, cât și prin ajutorul dat de Armata a XIV-a. La 21 iunie 1992, autoritățile de la Chișinău și de la Tiraspol au semnat un acord de încetare a focului. Prin acesta, Transnistria devenea teritoriu autonom în Republica Moldova, al cărui statut urma să fie definitivat ulterior prin negocieri internaționale. În acest conflict au murit peste 1.500 de oameni, iar alte mii au fost nevoite să se refugieze peste Nistru. În zonă au rămas forțe rusești “pacificatoare”, cu rolul de a media diferendele dintre moldoveni și transnistreni. Însă autoritățile de la Chișinău se plâng că “pacificatorii” țin parte separatiștilor, contribuind din plin la situația de instabilitate.

După războiul din 1992 au existat numeroase tentative de rezolvare a conflictului transnistrean, “patronate” de OSCE. Guvernul de la Moscova a prezentat în noiembrie 2003 un memorandum de federalizare a Republicii Moldova, respins de autoritățile de la Chișinău, deoarece dădea prea multe drepturi transnistrenilor. În mai 2005, președintele ucrainean, Victor Iușcenko, a prezentat și el un plan de rezolvare a conflictului, respins de guvernul de la Tiraspol, deoarece prevedea organizarea de alegeri libere. În ultimii ani, poziția lui Iușcenko a început să conteze din ce în ce mai mult în zonă, deoarece guvernul de la Kiev a cerut agenților economici transnistreni să se înregistreze la Chișinău pentru a putea face afaceri în Ucraina. Statutul guvernului de la Tiraspol a fost discutat și la ultima întâlnire dintre președintele moldovean, Vladimir Voronin, și cel rus, Vladimir Putin, de la 22 iunie 2007. Nu s-a comunicat însă oficial nici un amănunt privind proiectele de viitor în această regiune de conflict. (Ilarion Țiu)


Auzisem că românii intră foarte greu în Transnistria, că vameșii îți fac tot felul de șicane, că poți ajunge la poliție pentru o scurtă anchetă în ceea ce privește scopul și durata vizitei în țărișoara de peste Nistru. Incitați de aceste povești, am căutat morțiș o cale de a trece granița.

Din motive de protejare a ghidului, n-am să vă spun nici cum îl cheamă, nici unde lucrează, nici cum arată. Am urcat, eu, Marin, șoferul și doi însoțitori într-o mașină cu număr de Transnistria, eu în față, pentru că eram singura “parte femeiască” dintre excursioniști. După ce am trecut de “Vama internă”, cum scria pe o tăbliță în partea moldovenilor, apoi de pacificatori, adică doi soldați care căscau gura la peisaj, am ajuns la vama improvizată în două dughene a transnistrenilor. Ghidul nostru era un personaj foarte cunoscut de grăniceri, de aceea nici nu a fost nevoie să coborâm din mașină sau să spunem ceva. De fapt, nici nu s-au uitat la noi. Totul a durat un minut și așa am intrat în “Bender, simbolul bărbăției”, cum scria pe o pancartă de la graniță, în cele trei limbi oficiale ale Transnistriei: rusa, ucraineana și moldoveneasca, scrisă cu chirilice. Am trecut podul de peste Nistru dintre Bender și Tiraspol și, din goana mașinii, am văzut sediul președintelui, vegheat de un tanc îndreptat spre “invadatorii moldoveni”, cum au decodat pentru noi ghizii moldoveni. La mică distanță, pe partea cealaltă, o imensă statuie a lui Lenin veghea “Sovietul suprem”, adică guvernul lor. M-am mirat că arată foarte curată și am întrebat dacă e nouă. Ghizii m-au lămurit că e de pe vremea comuniștilor, dar că din când în când “îi mai dau chelea gios”.

“TRANSNISTRIA-I CA TRANSILVANIA”. Ținta noastră era Liceul “Lucian Blaga” din Tiraspol, școală care a avut de pătimit pentru că nu a vrut să renunțe la predarea în limba română. Până la urmă am nimerit: școala era o clădire vopsită în roz, camuflată bine de spre copaci. Ne-am mirat că nu purta nici o plăcuță care să ateste că e vorba despre o instituție, dar directorul Ion Iovcev ne-a spus că, dacă și-ar afișa numele, aceasta ar fi considerată o provocare de autoritățile transnistrene. “Ne-au distrus ferestrele, au spart mobilierul și au vrut să demoleze școala. În ajunul devastării, noi tocmai hotărâsem ca numele liceului să fie «Lucian Blaga», pentru că eu cred că Transilvania și Transnistria au ceva în comun.” Acum 30 de profesori predau în românește celor 294 de elevi, din cei 800 câți număra liceul înainte de devastare. Lecțiile se fac după programele Ministerului Educației din Republica Moldova; celelalte licee din Tiraspol “au programele după Moscova”.


Pe un perete sta scris imnul de stat al Republicii Moldova, iar alături era pus steagul acestei Republici. Un întreg perete de clasă îi era dedicat patronului spiritual: “Aista-i Lucian Blaga al nostru!”, exclamă directorul. El își amintește de o acțiune curajoasă pe care a întreprins-o școala: “Elevii au ieșit în oraș cu benzi tricolore, pe care le-au legat de gurile tancurilor. I-a păzit Domnul și n-au pățit nimic”. În liceu învață nu numai etnici români, dar și ruși și ucraineni. “Părinții știu că viitorul copiilor lor e prin București și prin Europa”, crede Iovcev.


El spune că singurele informații care ajung în mass-media transnistreană sunt cele pro-Smirnov, conform căruia “tot ce-i moldovenesc e rău, iar dușmanul numărul unu e Republica Moldova”. Regretă că această “româno-fobie” începe să-și facă efectul și că oamenii încep să-și uite limba. Totuși, cei din satele din apropierea Tiraspolului și-ar trimite copiii să învețe la “Lucian Blaga” dacă liceul ar dispune de un autobuz care să le faciliteze transportul la oraș.

Iovcev, care are un nume slav datorită tatălui său, un bulgar care “a iubit foarte mult România”, și-a amintit că generalul Lebed a luat poziție în favoarea școlii atunci când a fost devastată: “Dădea bine să se spună că Armata a XIV-a apără școala românească.” Un alt prieten, adevărat de data asta, un deputat care se oferise să ajute liceul atunci când se ivea o problemă, a fost ucis cu zece gloanțe în grădina din fața casei sale.


CHE GUEVARA. Am părăsit repede liceul, pentru că însoțitorul nostru se grăbea. Trebuia să prindă avionul de ora 17:00 din Chișinău spre Moscova, pentru că voia să trimită niște pașapoarte la Ambasada României din capitala Rusiei. Acum ăsta e cel mai simplu mod de a obține viza pentru România. Din când în când, ghidului nostru îi “fluiera” telefonul și îmi sărea inima din piept de teamă că autorițile transnistrene s-au prins că suntem ziariști camuflați în turiști și ne iau la interogatoriu. Din păcate. totul a durat prea puțin. Din viteză am observat doar câțiva soldați pe stradă și câțiva pietoni. Am remarcat reclamele la Mercedes Benz, firmele foarte colorate ale magazinelor și un afiș galben cu Che Guevara într-o vitrină. Am aflat ulterior că e afișul organizației Proriv, care a fost creată în scopul pregătirii noii elite politice a Transnistriei și beneficiază de sprijinul Moscovei. L-au ales drept simbol pe Che Guevara pentru că el propovăduia revoluția pe cale armată.

Am rămas și cu o amintire palpabilă din acest raid: o foiță care arată ora la care am intrat în Transnistria, cu o ștampilă cu secera și ciocanul, pe care ghidul nostru cel grăbit n-a mai apucat s-o returneze la întoarcere la graniță, așa cum cer regulile din Transnistria. (Irina Munteanu)

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

basaru
basarabean

masculin Number of posts : 2717
Age : 76
Localizare : Everywhere
Hobby : Basarabean
Registration date : 04/09/2006

http://basarabian.blogspot.com/

Sus In jos

Re: Caravana Jurnalul Național 2007

Mesaj Scris de basaru la data de Lun 9 Iul 2007 - 5:52

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea aceasta imagine]
Gheorghe Briceag, născut acum 80 de ani în județul Botoșani, este un veteran al gulagurilor sovietice, un luptător pentru reîntregirea națiunii române. Locuiește în orașul Bălți, format în totalitate de ruși și și-a transformat viața într-o luptă împotriva comunismului

Mândru că este român

În Bălți, un oraș format aproape în totalitate din ruși, dăm peste un personaj antologic. Când îl vezi ai senzația că te-ai lovit de un Iisus reîncarnat. În realitate, Gheorghe Briceag este un veteran al gulagurilor sovietice, un luptător pentru reîntregirea nației române.


Pe Strada Sevscenko din Bălți, în mijlocul unei mase rusofone, la 80 de ani,
Gheorghe Briceag reprezintă simbolul luptei pe care românii o dau împotriva comunismului peste Prut. Are o înfățișare ciudată și o minte ageră. Istoria ultimului secol ți-o spune răspicat, pe de rost. Cântă imnul României, strânge cu putere fața de masă și plânge. E în stare să îți dea cu parul în cap dacă i se pare că îi pui câtuși de puțin la îndoială naționalismul feroce, pe care ți-l afișează prin comportament și vorbe.

REZISTENȚA. Născut acum 80 de ani în județul Botoșani, Gheorghe Briceag s-a format și a crescut ca român autentic. Urmează apoi școala din Râșcani și în 1944 “după ce Regele Mihai a cedat iarăși Basarabia rușilor am plecat cu școala la Petroșani. Aveam 17 ani când l-am ascultat pe Rege, la radio, cum ne dă această veste”. Termină liceul și își pune în cap să revină acasă. Să lupte împotriva sistemului. La Costești organizează prima celulă de rezistență cu încă alți tineri. “Mă gândeam că eu voi răsturna URSS-ul. Eram naiv. Credeam că sunt Gheorghe Dracul! Cinci am fost care am pus la cale această idee. Eu, Sasu Filip, Vasile Gherghiștean, Petru Ropot și Ion Bocancea.” Ceva timp au sabotat administrația locală și sperau să reelibereze Moldova. Totul s-a sfârșit în gulagul de la Komi Inta Borcuta, între Urali și granița de apus a URSS. În Cercul Polar. După ce a încercat să forțeze intrarea în România, în iarna lui 1946, peste Prut. “Acolo am stat nouă ani. Eram 11 milioane de animale de tracțiune care munceam pentru Imperiu. Eu lucram în mină. Coboram la 800 de metri în subteran și scoteam cărbunele afară. În 1954, după arestarea lui Beria, fost ministru al KGB, s-a dat o lege prin care am fost scos din gulag.” Spune că rușii aveau grijă de ei. Îi hrăneau bine și îi tratau. Aveau și interes, “munceam pe degeaba”. A fost repus în drepturi tot în timpul sovietelor. Acuzația de înaltă trădare i s-a modificat în... trecere ilegală de graniță.

DREPTURILE OMULUI. Exilat în Bălți de regimul comunist, Briceag reușește, într-un final, să îi determine pe cei de la partid să îl lase să intre la Facultatea de Drept. Barba imensă îi va aduce neplăceri, fiindcă este mereu luat drept preot. În facultate îi învață ca pe Tatăl Nostru pe Marx, Engels și Lenin. Fără să le știe operele foarte bine nu putea răzbi în acea societate. Apoi se angajează consultant juridic la Institutul de Cercetare Agricolă din Bălți: “Șef l-am avut pe Snegur. Eram consultantul lui. Și discutam mult cu el. Ca om era jumătate rus, ca ideologie. Iar cealaltă jumătate era vai de pielea lui. Era un tip stupid. Spunea că suntem un fel de neamuri cu cei de peste Prut. Cum așa? Păi dacă îl recunoști pe Ștefan cel Mare, negi Mușatinii?” Lupta pentru drepturile omului o începe cu ajutorul postului Europa Liberă. “Acolo am ascultat prima dată Declarația pentru Drepturile Omului, semnată inclusiv de URSS, și pe care am tipărit-o în manifest. Am fost dus inclusiv în beciurile KGB pentru asta. Mă tot întrebau de unde o am. Și le spuneam mereu: Din cer, de unde altundeva? Voi nu o aveți? Doar a semnat-o URSS-ul la 10 decembrie 1948. Rușii au publicat-o abia în 1999.” În 2003 a vrut să își dea foc în mijlocul orașului, pentru că municipalitatea a vrut să îi ridice o nouă statuie lui Lenin. “La 31 iulie 2003 a fost luată această hotărâre. Am trimis proteste la Primărie, la Europa Liberă etc. Apoi am mobilizat oamenii la luptă. Să nu îl mai vedem pe Lenin. Dacă nu respectau legislația îmi dădeam foc chiar pe statuia comunistului suprem!” Într-un final este primit inclusiv în Adunarea Helsinki pentru Drepturile Omului, iar în 2005 primește Premiul Homo Homini, acordat de Fundația People in Need, pentru contribuția la protecția drepturilor omului în Moldova și pentru opunerea sa în procesul de reinstalare a simbolurilor și ideologiei sovietice. Despre libertatea expresiei în Moldova este categoric: “Aici nu există. Păi inclusiv presa se autocenzurează ca să facă pe placul unora. Pădure fără uscături nu există, dar aici pădurile sunt tare uscate. Îndreptarea noastră va veni atunci când generațiile tinere vor conștientiza că nu sunt robii rușilor!”.

JERTFĂ. Pentru idealul său este dispus să sacrifice orice, pentru că, spune Briceag, “în lupta asta mă sacrific eu, dar la nevoie îi sacrific pe toți cei apropiați mie. Pentru țară se poate muri. Ce, Brâncoveanu a făcut altfel în fața turcilor?”. Actuala politică a Rusiei o vede prin negura istoriei: “Citiți testamentul lui Petru I. Ce face Putin acum? Execută poruncile testamentare ale țarului. Ascultați discursul lui Putin și analizați. Iar Voronică al nostru îi linge chiloții lui Putin. Mă bucur când îl văd pe Băsescu că se ia de prostul de Voronin. Momentul ăsta pe care îl trăiește Basarabia se aseamănă cu un exemplu din Biblie. Evreii au fost în robie în Egipt. Pe drumul spre casă, de patru ori au vrut să-l omoare pe Moise. Le era greu, dar aveau burta plină. Toți cei care sunt robi de facto sunt robi psihologic. Cei care s-au născut în Ziua Plecării ăia au ajuns acasă oameni liberi. Cei bătrâni, robii, pieriseră pe drum. Acest pământ românesc abia acum începe să nască feciorii liberi...” Cu toate acestea, Gheorghe Briceag are o mare teamă. “Că sfârșitul lumii se apropie. Semnele ne arată că omul începe să fie împotriva firii lăsate de Dumnezeu. Și tare îmi e teamă că nu voi mai vedea România Mare.”

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

basaru
basarabean

masculin Number of posts : 2717
Age : 76
Localizare : Everywhere
Hobby : Basarabean
Registration date : 04/09/2006

http://basarabian.blogspot.com/

Sus In jos

Re: Caravana Jurnalul Național 2007

Mesaj Scris de basaru la data de Lun 16 Iul 2007 - 0:20

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea aceasta imagine]
RUINE. Fostele proprietăți imobiliare ale colhozurilor au fost devastate de țărani, care prin lege, aveau dreptul la "utilizarea naturală" a acestora


Agricultură sovietică, "soluții" americane

Postcomunism - după 1991, agricultura Republicii Moldova a devenit falimentară



Colectivizată timp de 50 de ani prin colhozuri, agricultura Republicii Moldova se află în prezent în impas, din cauza eșecului privatizării. Deoarece nu puteau trăi din munca la țară, locuitorii satelor basarabene au migrat spre Rusia și Occident.

O plimbare prin satele basarabene te deprimă uneori. Localități pustii, pământuri nelucrate, clădiri ce au aparținut colhozurilor părăsite. Mai exact devastate. Despre "transformările" agriculturii de tip sovietic la est de Prut după 1991 am vorbit cu domnul Viorel Chirviga, economist la Institutul pentru Dezvoltare și Inițiative Sociale "Viitorul" din Chișinău.



* Jurnalul Național: Care este "moștenirea" lăsată de URSS agriculturii Republicii Moldova. A fost Basarabia sovietică o țară preponderent agricolă sau este un mit?

Viorel Chirviga: După 1945-1946 s-au creat în Moldova sovietică colhozurile. Unele au fost eficiente. Dar majoritatea acestor unități, la finele anului, raportau pierderi. Au mai fost create unele întreprinderi care se deosebeau prin dimensiunile lor. Am avut niște granzi enormi aici în agricultură – întreprinderi care erau specializate în pomicultură, în viticultură, care mai aveau pe lângă activitățile agricole și unele mici industrii. Dar nu am avut practic niciodată succese remarcabile, dacă vorbim despre productivitate. Comparând productivitatea obținută aici, în Republica Moldova, cu cea din țările occidentale, observăm că este net inferioară. În principiu, s-a pus accent pe agricultură. Să spunem că n-am avut industrie, n-ar fi corect. Au fost create mai multe unități industriale, dar majoritatea au fost ridicate în partea estică a republicii, în Transnistria. 40% din capitalul nostru industrial era concentrat acolo.


IT: Privatizare

* Cum s-a realizat desovietizarea agriculturii Republicii Moldova?


În 1991, când am devenit independenți, practic majoritatea întreprinderilor agricole erau în ajun de faliment. În anii următori se preconiza că se va face o schimbare, dar am avut și noi o nomenclatură foarte puternică comunistă în fostele colhozuri, care n-a dorit o schimbare. În primul Parlament în general erau foștii conducători de colhozuri și de întreprinderi agricole. Ei aveau interese să se mențină vechile structuri, așadar procesul de privatizare a pământului a început prin 1996-1997.



* De ce îl numiți privatizare? Nu au fost retrocedări ca în România?

Nu! Aici sovietizarea agriculturii a fost mult mai intensă decât în România. A fost un tranzit de populație, satele au fost conentrate pentru a face loc colhozurilor etc. Au existat mai multe proiecte, partea proastă este că Republica Moldova nu a avut un concept propriu de privatizare. Au venit americanii, care ne-au sugerat un model – privatizarea pământului. Un grup de experți veniți aici ca la distracție... Încă o parte proastă specifică Republicii Moldova – nici o reformă nu are nume, un resposabil. Țara nu a avut o viziune de dezvoltare, țara nu a avut un concept de reformare, țara nu a avut nimic...



În mare, privatizarea s-a făcut astfel: indiferent de anii care au fost munciți în agricultură, indiferent de indicator, fiecare om primea o anumită cotă valorică din terenuri. S-a împărțit în felul următor: terenurile agricole separat, plantațiile multianuale separat și proprietățile care le dețineau gospodăriile separat. În felul acesta, oamenii au primit trei-patru tipuri de proprietăți dispersate. Spre exemplu, puteai să ai 20 de ari de teren arabil într-o parte a localității și 10 ari de vie în partea opusă. Au existat probleme imense când s-au repartizat loturile de pământ – cele mai bune pământuri au nimerit în mâinile foștilor nomenclaturiști, președinți de colhozuri, directori de sovhozuri, specialiști de rang superior în fostele întreprinderi agricole. Aceștia erau cei care aveau date despre bonitatea solului. Erau analize vechi, de prin anii ’60-’70, n-au fost bani pentru noi cercetări.


IT: Devastare

* Ce s-a întâmplat cu activele, dotările, investițiile din colhozuri?

Proprietățile colhozurilor s-au împărțit separat. Aveai dreptul și la teren, și la plantațiile multianuale, și la proprietatea aceasta în investiții. În unele sate, unde oamenii erau mai nerăbdători, au făcut "utilizarea naturală". Adică au distrus tot și au luat fiecare pe acasă. Statul, când a făcut legea, nu s-a gândit că nu se poate împărți o fermă de animale. Acestea au fost demontate de țărani și luate acasă. La fel s-a întâmplat și cu utilajele. Trebuie spus însă că nu mai erau competitive, de fapt se împărțea mortul.



* Care sunt caracteristicile economiei Republicii Moldova după privatizare?

Nu putem vorbi despre o caracteristică generală. În sud și în nord s-au păstrat practic gospodăriile colective. Eu am fost în mai multe localități din sud, unde pământul a fost împărțit la oameni, dar ei nu l-au deținut nici o zi. Proprietatea fost întoarsă foștilor conducători de colhoz. În majoritatea localităților, aceștia și-au deschis SRL-uri. Directorul de SRL lua tot terenul, având contracte încheiate cu gospodăriile țărănești. Înțelegerile de arendă sunt astfel întocmite, încât există localități unde oamenii spun că n-au primit de ani buni nimic de pe pământul lor. Însă nu se întâmplă peste tot așa. Există și proprietate țărănească, dar pe suprafețe foarte mici. Nu se poate face performanță astfel... Noi avem în jur de 1,6 milioane de hectare de terenuri arabile și avem în același timp peste 1 milion de proprietari. E o parcelare mare și nu se poate ca fiecare proprietar să trăiască bine din agricultură. A devenit vizibil fenomenul abandonului de terenuri. Proprietarii pleacă la lucru peste hotare – în Italia, Spania, Rusia. În majoritata cazurilor nu doresc să vândă terenurile agricole. Le lasă nelucrate și pleacă la muncă. În același timp, productivitatea în agricultura Republicii Moldova este foarte, foarte mică. La cereale, recolta medie pe țară oscilează între 23 și 25 chintale la hectar. În Olanda, recolta medie pe cinci ani, pe țară, ajunge până la 80 de chintale.



Prognoză optimistă

Analistul economic de la Chișinău Veaceslav Ioniță privește cu optimism viitorul agriculturii Republicii Moldova, punându-și speranțele în micii întreprinzători: "Toată lumea mă întreabă ce poate să facă guvernul. Prostii, ce poate să facă! Să nu facă nimic. La noi a fost nenorocită agricultura pentru că s-au cultivat ani în șir porumb și grâu, pentru că acestea necesită cel mai mic efort tehnologic și financiar. Grâul îți dă maximum 6.000 lei pe hectar și ai cheltuieli de 4.000 de lei. Deci 2.000 de lei – asta ar fi sub 150 de dolari pe an. Ce faci cu banii aștia, că trebuie să mai plătești și impozite... Eficiente sunt culturile tehnice: sfecla de zahăr, pepeni, ceapă. Orice cultură tehnică care necesită tehnologie și investiții de capital aduce o valoare adăugată ridicată. Pentru asta trebuie să ai capital și tehnologie. În viitorul apropiat cred că vor apărea investitori dintre moldovenii plecați peste hotare, care se întorc să facă afaceri aici. Statistic, în orice societate 3%-5% au abilități antreprenoriale. Din cei 500.000 câți sunt plecați la muncă, sunt 3%-5% cu abilități antreprenoriale foarte dezvoltate. După cinci-șase ani vor avea un capital, au anumite abilități și au învățat anumite meșteșuguri. În sensul nu că pot lucra ceva, dar știu să-l ducă până la capăt. Să producă și să vândă. Vreo 20.000 din acești oameni sunt în etapa de coacere – au trecut cinci-șase ani. Și cred că în 2007-2008-2009, vreo 20.000 de oameni care au plecat peste hotare se vor întoarce în Republica Moldova și vor crea mici întreprinderi, de cinci-șapte angajați. Au capital, au abilități și au o cultură economică diferită – nu știu ce e aia mită, nu știu ce e să nu plătești impozit. La noi, din 1991, era foarte răspândită mita primitivă. Acum mita și relațiile statului cu bussines-ul sunt la etajele de sus. Dacă ai o afacere micuță, deja cu statul poți să-ți faci o relație normală. În trei ani avem oportunitatea ca Moldova să dezvolte microbussines-uri.



"Moștenirea" URSS

"În 1991, când am devenit independenți, majoritatea întreprinderilor agricole erau în ajun de faliment. În anii următori se preconiza că se va face o schimbare, dar am avut și noi o nomenclatură foarte puternică comunistă în fostele colhozuri, care n-a dorit o schimbare"


Viorel Chirviga economist

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

basaru
basarabean

masculin Number of posts : 2717
Age : 76
Localizare : Everywhere
Hobby : Basarabean
Registration date : 04/09/2006

http://basarabian.blogspot.com/

Sus In jos

Re: Caravana Jurnalul Național 2007

Mesaj Scris de basaru la data de Lun 16 Iul 2007 - 0:46

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea aceasta imagine]

Modă - cerbul lui Seva nu lipsește din nici un album de fotografii din Chișinău

Turistul ajuns în Chișinău se fotografiază cu Arcul de Triumf și cu Mitropolia. Localnicul însă se lipește de un zmeu sau de un mamut de pluș de pe trotuar și-i zâmbește fotografului "profesionist". De peste zece ani, Cerbul domină topul accesoriilor pentru pozele din albumele de familie.

Turistul folosește propriul aparat, de cele mai multe ori unul digital, și roagă pe cineva să-i facă poza, pentru ca acasă să le arate prietenilor că el a fost acolo. Localnicul din Chișinău se pozează în primul rând pentru albumul personal. Acest obicei simpatic, de a te poza în parc alături de un urs împăiat, la noi a dispărut aproape cu totul. La Chișinău, poate pentru că nu toată lumea își permite aparatul de fotografiat personal, sau poate pentru că oamenii sunt mai nostalgici și s-au obișnuit să se pozeze cu un animal încă de când erau la grădiniță, pe străzi sunt peste 15 fotografi care își câștigă pâinea așa.

PLUȘ INDONEZIAN. Prin ’89, când fabrica "Steaua roșie" a dat faliment cam o dată cu Uniunea Sovietică, Mircea Cojocaru a știut că mașinile de cusut din secție n-or mai avea în veci nevoie să fie reparate, pentru că nimeni nu va mai coase la ele. Pasiunea căreia îi dedicase o cameră obscură acasă și multe ore din viață l-a ajutat să se reorienteze rapid și așa a devenit fotograf pe străzile Chișinăului. "Ne-am delimitat între noi zonele de acțiune", spune el. Așa, concurența e cinstită și fiecare e mai ușor de găsit de fanii giucărelelor. Cojocaru are arondată zona din preajma Arcului de Triumf, vizavi de clădirea Guvernului. "Dar dacă unul mă ia în parcul celălalt, eu mă duc cu dânsul." Omul are un mare of: "Am avut giucărele, dar nu ne mai lasă de la Primărie. Acum le fac poze la un copac, la florile iestea, că omul nu vrea să fie poza goală". În fiecare an trebuia să aducă alt animal făcut în Indonezia și adus la Chișinău via Kiev, pentru că oamenii vor ceva nou: "Mult nu ține; omul de două ori nu se pozează cu același animal".

RITUALURI. Ca un artist adevărat, el le propune oamenilor poziția în care să stea ca să dea bine. "Unii se mai gândesc. Altul, dacă așa vră, îl las așa, dar îi spun că nu-mi place. Sunt tot felul de oamenii, unii foarte capricioși." Lucrează de 17 ani în branșa asta și a văzut multe în orele petrecute uitându-se prin lentilă. O poză făcută de Mircea costă 15 lei moldovenești și dau bani pe ea oameni mai de toate vârstele. "Bătrânii nu se pozează", a observat Cojocaru. "Domnișoarele iaca și iubesc să se pozeze, și băieții. Am și clienți de-aiștia, pun pe ei o îmbrăcăminte, se pozează, se schimbă și vin iar la poză. Țâganii iubesc să se fotografieze, și studentele." Culmea, cel mai bine merge afacerea luni și nu în week-end când lumea "stă la odihnă". Pe timp de vară, i-ar surâde să plece să facă poze pe litoral, dar litoralu-i în Ucraina și i-ar trebui să aibă un act. "M-am intersat la Odesa și mi-au zis că nu mă lasă să fac eu poze acolo, că eu îs din Moldova." Fotograful are o clientă în vârstă de vreo 20 de ani, care vine o dată la trei săptămâni să se fotografieze. El crede că ea trimite pozele unui iubit plecat în Italia. Dar se imortalizează oamenii și pentru albumul lor personal, nu numai pentru a trimite pozele la alții.

MAIMUȚE. Fotograful speră să își recapete dreptul de a scoate din nou animăluțele la soare. "Au fost alegerile astea la primărie și bine că n-a ieșit domnul Iordan, că el a zis să nu vadă nica în centrul orașului, să-l curețe de tot, și de mașini, și de fotografi." El avea computer și făcea pe loc pozele, dar dacă primăria l-a gonit, a trebuit să se reorienteze și să-și bage menajeria în debara. Adică nu chiar într-o debara, ci într-un cort de plastic transparent. Așa l-am găsit pe bietul zmeu cu cele trei capete ale lui înghesuite unele în altele, înghițindu-și flăcările, cu cărnurile lui de pluș presate și murdărite de ploaia ce tocmai căzuse, tocmai în Aventura Parc, un parc imens, deprimant, pustiu într-o după-amiază de joi. Când giucărelele erau perimate fizic sau moral, adică toată populația Chișinăului se pozase deja cu ele, fotograful a venit c-o inovație: "Am găsit oameni fără lucru și i-am îmbrăcat în costum și i-am pus să facă pe maimuța. Da’ acuma, pe căldura asta, cine stă în costum atâtea ore?".

SIMBOL. Singur Cerbul a rezistat zece ani, și nici acum nu-i mort, ci doar puțin dus la reparat. Pe fotograful care a inventat cerbul îl cheamă Sevastian, dar toți îl știu de "Seva". "Cerbul e la mine în garaj, trebuie să-i vopsesc cochitele, să-i fac machiajul." S-a eschivat să ne arate animalul, spunându-ne că nu are cheia de la garaj la el. Când am zis că revenim, ne-a zis clar că cerbul va fi de văzut abia la hramul orașului, care e undeva în octombrie. Așa că n-am putut să-i facem o vizită celebrului animal, dar i-am aflat povestea. "Orice imagine în viață eu o priveam ca artist", povestește Seva. "M-am gândit că toate damele aistea ele pe ceva vor să se urce. Dar și bărbații când au un pahar de vin în cap vor să se urce pe ceva. Așa m-am gândit la cerb." Fotograful a meșterit la cerb cu mâna lui, dar când l-a scos în stradă a făcut furori, verificându-i intuiția. Toate cheltuielile și le-a acoperit într-o zi, iar de vreo zece ani Cerbul e la fel de seducător, spre deosebire de alte giucărele.

Seva iese în fiecare zi în stradă: "Tre să stau, că lumea mă caută, eu las telefonul la lume." Bătuți de soare în plină vară și chiar de vânturile iernii, fotografii, ca buchiniștii Parisului lui Anatole France, sunt niște prezențe care dau farmec și identitate orașului lor.

Meserie

Odată cu apariția camerelor foto digitale accesibile ca preț, tot mai mulți oameni și-au permis să-și cumpere propriile lor aparate. Așa, numărul fotografilor profesioniști de pe străzile din Chișinău s-a redus. "Pe timpurile sovietice, în Chișinău erau 54 de fotografi «ambulanți» – care erau angajați ai Întreprinderii Chișinău-Foto și care trăiau boierește, cu un salariu de 350 de ruble. Astăzi mai există dor vreo 15 fotografi, care abia își întrețin familiile", remarca Pavel Păduraru, ziarist la cotidianul Timpul. El spune că locurile cu vadul cel mai bun pentru acești meseriași sunt havuzul din Grădina Publică "Ștefan cel Mare", scuarul catedralei și cel al magazinului Unic.

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

basaru
basarabean

masculin Number of posts : 2717
Age : 76
Localizare : Everywhere
Hobby : Basarabean
Registration date : 04/09/2006

http://basarabian.blogspot.com/

Sus In jos

Re: Caravana Jurnalul Național 2007

Mesaj Scris de basaru la data de Lun 16 Iul 2007 - 1:18

Coșmarul copilăriei


Și-a învins soarta - în pruncie a pierdut tot, dar a recuperat prin muncă


Dumitru Borosan s-a născut în Basarabia, într-o familie de oameni gospodari și bogați. Războiul i-a ruinat și i-a gonit de acasă. Plini de păduchi și osteniți de foame, au ajuns în România cu o căruță trasă de boi. Aici au muncit din greu, până au făcut iar avere.

La 72 de ani, Dumitru Borosan povestește râzând despre perioada de chin. Acum trăiește în București și spune că munca îl menține în formă. Încearcă să-și amintească doar lucrurile frumoase din viață și să-i uite pe oamenii care i-au făcut rău fără motiv atunci când avea nevoie de sprijin. Dumitru Borosan, devenit Boroșan din cauza unei greșeli de transcriere a numelui, s-a născut la 26 octombrie 1935 și a copilărit pe malul stâng al Prutului. Într-un sat prosper până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Dar, viața l-a despărțit de raiul copilăriei și i-a răpit ce îi era mai drag. A avut totuși familia aproape. Și împreună au reușit să supraviețuiască



COȘMARUL COPILĂRIEI. "Am plecat într-o primăvară, în 7 martie. Și ne-am întors înapoi, că era o zi urâtă. Ploua. Eram și cu o turmă de 500 de oi și cu nu știu câte sute de porci și s-a rupt roata de la căruța bunicului. El s-a supărat și s-a-ntors. A zis: "Io nu mai merg nicăieri. Ne-ntoarcem înapoi". Așa a vrut el. S-a-ntors înapoi și, bineînțeles, când au venit rușii acolo, pe el l-au luat și l-au dus într-un lagăr de muncă forțată în Bazinul Donețk. Și-acolo a murit. Bunica a rămas singură și a murit și ea la scurt timp, pe treptele poliției", își amintește bătrânul. "Eu cu tata am plecat cu o căruță cu doi boi și cu o vacă legată de căruță. Și cu o putină în care aveam păsări. Mama și cu două surori au plecat înainte, cu bunicul din partea mamei și cu fratele lui tata, cu două căruțe trase de cai. Noi am venit în urma lor." Drumul a fost un coșmar pe care nu-l va uita niciodată. Dar Dumitru nu ne-a povestit cu lacrimi în ochi, ci râzând cu poftă, ca și cum și-ar fi amintit o comedie în care a jucat un simplu rol la un moment dat.



CASA PĂRINTEASCĂ. Satul din care a plecat cu familia în 1944 e trist. Oamenii sunt săraci. Când am ajuns acolo i-am găsit pe unii la câmp, iar pe alții la pescuit, în balta care odinioară inunda primăvara una dintre casele Borosanilor, când Prutul creștea. Pâmântul l-au dat "la lider". Sau "stăpân". Cei de la câmp strângeau paiele pentru animale, "după ce a luat stăpânul pâinea". Satul se numește Chetriș și aparține Raionului Fălești. Casele familiei Borosan nu mai sunt. Erau chiar în centrul satului, unde acum se află Primăria, Casa de Cultură și viitoarea piață a satului. Unii membri ai familiei Borosan au reușit să redevină bogați, chiar dacă au rămas acolo. Alții însă au rămas săraci. Ca bătrâna Maria, fiica lui Alexei Borosan, care nu a avut noroc nici măcar de o familie care să-i aline bătrânețea.


NOROCUL ȘI L-AU FĂCUT SINGURI. Pentru Dumitru și cei care au ajuns în România în 1944, chinul a durat mai puțin. Bătrânul se bucură acum de familia pe care și-a făcut-o aici și de tot ce a reușit să agonisească prin multă muncă. "Bunicul din partea mamei a fost primarul comunei timp de 40 de ani. El a plecat de-acolo și nu s-a-ntors, pentru că știa că o să aibă soarta pe care a avut-o celălalt." Bunicul din partea mamei fusese în copilărie slugă la cel din partea tatălui. Au crescut împreună. Când s-a făcut mai mare, cel sărac, foarte priceput la tâmplărie și bun meșteșugar, a început să lucreze mult, să câștige bani și să cumpere pământ. "Erau în competeție, care are mai mult", ne-a explicat Dumitru Borosan râzând. Și așa au ajuns cei doi bunici să aibă fiecare cam 40 de hectare de teren arabil și pădure la Chetriș și în împrejurimi. Iscusința și puterea de muncă s-au transmis din tată-n fiu, iar asta a salvat familia în continuare de la sărăcie. De foametea din ’47 au scăpat tot datorită muncii neobosite. "Toată perioada asta am muncit cu tata cot la cot. Tata era mai mult musafir acasă. Lua pământ în dijmă. Dar noi n-am simțit perioada aceea de foamete." Dumitru nu prea a avut de ales: "După ce am terminat șapte clase, mama avea un văr care aici, în București, era contabil. A fost și pe la Ministerul Energiei Electrice. Și m-am înscris la Mașini Electrice Dinamo București. Am luat dispensă de vârstă, pentru că n-aveam nici 14 ani. Și m-am înscris la examen. L-am luat. Tata m-a adus și mi-a spus: «Dragul tatei, aici stai și-nveți, dacă vrei. Dacă nu, vii acasă și te duci la muncă la colectiv. La sapă». Asta era varianta care mi se oferea. Pe surorile mele le-a înscris la liceul sanitar. Am făcut școala și am ieșit electrician bobinator. Am lucrat aproape toată viața la Automatica".

Lupta pentru supraviețuire sau despre mizeria umană fără limite

Revenind la povestea luptei pentru supraviețuire, bătrânul și-a amintit lucruri care-l dor și acum. "Eh… Și pe urmă am avut o perioadă când voiau să ne ducă înapoi acolo. Aflam că trebuia să ne ridice și fugeam. Și, dacă ne ducea, Siberia era direcția. Nu mai aveam ce să facem. Am schimbat nu știu câte domicilii. Au stat la Coșăreni, la Cernica, la Râmnicu-Vâlcea, la Burdujani, lângă Brănești, în chirie la un brigadier silvic, în 1946-1947." Amintindu-și de colegii de școală s-a oprit, s-a înroșit și i-au dat lacrimile. "Copiii sunt ca... ca iezii. Sunt răutăcioși în general unii cu alții." S-a mai oprit câteva minute în tăcere. "Profesorii nu, n-am avut nici o treabă. Cu toate că am luat premiul trei, deși puteam să iau premiul întâi, dar erau doi care trebuiau să ia.


Mi-ați stârnit niște amintiri care te dor oricând", a mai spus, urmând alte minute de tăcere. "Noi vorbeam românește, dar cu accentul moldovenesc. Eh, ne spuneau bolșevici, comuniști. Noi fugeam de bolșevici și de comuniști, dar ei așa ne spuneau. Aveam chestii ca între copii. Sunt caractere și caractere. Unii înțeleg niște chestii, alții nu." După acest episod foarte trist, Borosan a continuat povestea și s-a mai înveselit, descriindu-ne amănuntele picante. "Pe urmă ne-am stabilit într-o comună, Găneasa. Aici, lângă București. E formată din două sate de români și trei de țigani: Cozieni, Șindrilița și Piteasca. Ăia de la Șindrilița nu-ți fură decât de pe câmp, pentru că au căruțe. Majoritatea sunt angajați la curățenie. Acolo am făcut de la clasa a patra la a șaptea." Fuga nu s-a oprit însă aici. "A durat vreo trei-patru ani vânătoarea. Pe urmă a început altă vânătoare.

Unde erau stabiliți acolo, în Găneasa, tata și unchiul, nimeni nu voia să se înscrie în colectiv. Toți spuneau să se înscrie întâi basarabenii, că ei au fugit de colhoz. Și erau săracii duși la prefectură, bătuți, ținuți câte o săptămână pe-acolo. Schingiuiți, până s-au înscris în colectiv. Noi n-am avut pământ, dar ne-au luat caii, toate utilajele pe care le aveam pentru a lucra pământul."

Dar, după tot ce i s-a întâmplat, Borosan se declară un om norocos și fericit. Nu se așteaptă să recupereze mare lucru din averea familiei, dar a depus actele cu trei ani în urmă și așteaptă o despăgubire.

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

basaru
basarabean

masculin Number of posts : 2717
Age : 76
Localizare : Everywhere
Hobby : Basarabean
Registration date : 04/09/2006

http://basarabian.blogspot.com/

Sus In jos

Re: Caravana Jurnalul Național 2007

Mesaj Scris de basaru la data de Lun 16 Iul 2007 - 1:30

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea aceasta imagine]

FORTIFICAȚIE. Cetatea Soroca este o mostră de arhitectură tipic medievală pentru obiective cu rol de apărare

Un cronicar modern, în Cetatea Soroca
Pasiune - Istoricul Nicolae Bulat ține aprinsă flacăra românismului la Nistru

Citim transcrierea interviului cu istoricul Nicolae Bulat din Cetatea Sorocii și înțelegem că articolul este… "gata făcut". Ar trebui doar, ca să ne încadrăm în spațiu fără a-i risipi vorbele, să renunțăm la întrebările noastre și la orice ditiramb jurnalistic și să-i dăm cuvântul în întregime.



Pasionat, plin de vervă, neostoit, Nicolae Bulat e demn urmaș al sorocenilor care au apărat cetatea și granița, la Nistru, de tătari, de cazaci, de muscali. Doar că el, istoricul, a avut o misiune încă mai grea: a trebuit să apere istoria românească (întreagă!) de mucegaiul falsificării sovietice. A trebuit, și trebuie încă, s-o rostească apăsat, de câte ori pare că boala se-ntinde, furându-ne (furându-le lor, sorocenilor, basarabenilor) adevărurile. Dar să-l lăsăm pe istoric să grăiască!



ÎNCEPUTURI. "Cetatea a fost menționată documentar la 12iulie 1499, când boierii din sfatul domnesc au parafat tratatul de pace cu polonezii care au fost zdrobiți în Codrii Cosminului de Ștefan Vodă. Printre martorii oculari chemați la acest eveniment a fost și Pan Costea, pârcălab de Soroca. La acele vremuri aici era deja o cetate. Era din lemn și pământ sau era din piatră? Nu știm. Unii spun că cetatea actuală a fost ridicată pe vremea lui Petru Rareș, prin 1543-1546. A doua domnie a lui Rareș. Dar eu, uitându-mă la pereții acestei cetăți, văd mai multe inele. Iată, să numărăm: unul, doi, trei, patru, cinci, șase. Cu fundamentul se fac șapte. Ca la copaci. Eu cred că aceste inele sunt anii de construcție. Se pare că cetatea a fost construită într-un timp mai lung, poate vreo 10 ani. Petru Rareș a reparat Hotinul și eu cred că e posibil ca el să fi reparat și Cetatea Soroca. A ridicat zidul interior, a construit beciurile, galeriile subterane."



STRUCTURI DE APĂRARE. "Dacă ne uităm la arhitectura cetății, ea se aseamănă cu cea a castelelor din secolele XIV-XV. Eu cred că Cetatea Soroca a fost construită o dată cu Hotinul și cu Tighina, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea sau la începutul secolului al XV-lea, în timpul domniilor lui Petru Mușat și/sau Alexandru cel Bun. Cu toate că nu avem documente. În Cornwall, Mare Britanie, există un castel care se numește Restormel. El e constituit dintr-un turn gigantic, exact ca la Soroca. Chiar și diametrul este aproximativ același. Soroca – 30 m, Restormel – 34 m. Englezii îl numesc «turn carapace», dacă te-ai blocat în el și ai închis porțile, nu te mai scoate nimeni. Castelul Del Monte din Italia, lângă Bari (anul 1240), este un octogon cu opt turnuri împrejur. Castelul Queenborough din Kent, Marea Britanie, e un turn gigantic cu șase turnuri mai mici împrejur. Și Soroca are cinci turnuri. Specific acestui tip arhitectural este îmbinarea a trei trăsături caracteristice: rotunjime, sistem concentric de apărare, iar punctul slab – poarta – era perfect apărat de artilerie, din flancuri. Soroca a fost construită pentru a crea o frontieră politică la Nistru. Peste Nistru era altă țară, altă cultură, alt popor. Acolo era stepa sălbatică. Cetatea răspundea de securitatea țării. De securitatea celor două capitale: Suceava, mai întâi, apoi Iașii. Răspundea și de securitatea comercială a țării. Suntem la vad, la trecătoare, și aveam de apărat porțiunea de Nistru de la Năslavcea până la Vadu lui Rașcu. În cetate erau pârcălabul, administratorul și conducătorul ținutului Soroca și al steagului militar (formațiune de luptă medievală), dar și marele căpitan de frontieră cu alți căpitani mai mici. Ținutul Soroca a existat peste 500 de ani, fiind distrus numai în urma reformelor bolșevice, după 1940." Și-aici Nicolae Bulat se oprește, arătând teatral spre intrare: "E cald. Cetatea se aseamănă uneori cu un ceaun în care fierbe mămăliga. Nu mai avem podul «balansator» la intrare, nu mai sunt porțile de atunci și nici capcana: o podea din două părți, care se lăsa în jos, având dedesubt o groapă cu țepușe". Și-acum se face una cu apărătorii de odinioară ai cetății: "Noi schimbăm des țepușele, ca să fie mereu proaspete. Iar cum suntem de fire șugubeți, scriem cu cuțitul pe țepușe: Bine ați venit la noi, la Soroca! De nu le place, să se întoarcă în Fundul Tartarului. Talpa Iadului, pentru moldoveni. Pentru că nimic nu era mai strașnic decât tătarii din stepa Volgăi…".



Câteva tehnici de construcție medievale: "Nu departe de Soroca este o carieră de granit și de calcar. Meșterii s-au folosit nu de roca puternică, ci de calcar. De ce? Calcarul amortizează lovitura de ghiulea. Și nu face schije. Mortarul? O poveste menționează că meșterii medievali utilizau proteine de animale: brânză, ouă, lapte sânge. Scoteau apoi din mlaștină niște minerale folosite pentru a pregăti mortarul. Cetatea Soroca s-a păstrat în proporție de de 75%-80% datorită acestui procedeu".



NUNȚI ȘI RĂZBOAIE. "Cronica spune: «De noroc era Petru Șchiopu cu cazacii ăștia. Nu scăpa bine de unul, că altul venea degrabă!» Da’ credeți că numai pe el îl podidea așa norocul? Ia hai să vedem ce-a pățit Vasile Lupu cu cazacii! Cazacul Bogdan Hmelnițki a vrut-o de soție pe Ruxandra pentru Timuș, fiul lui. «Ori ne dai fata, ori luăm târgul Iași. Alege!» Ruxandra era cultă: vorbea turca, poloneza, greaca. Cazacii – niște barbari. Sunt bătuți însă la Beresteciko și Lupu zice că nu-i mai dă fata. Hmelnițki vine cu 17.000 de cazaci la Soroca, spre Iași. Câștigă și-n 1652 se face nunta. Peste un an, Timuș este ucis la Suceava. Ruxandra naște doi gemeni care mor. La 1667 face cadou toată averea ei la Sfântul Munte, Mănăstirii Vatopedu. Se întoarce acasă la 40 de ani. În 1686 se ascunde în Cetatea Neamțului, unde este omorâtă de Vasile Krupenski. Să vedem însă ce se mai întâmplă la Soroca? În 1691 în cetate se află o garnizoană poloneză. Leșii construiesc un nou val în jurul cetății. Constantin Cantemir încearcă să o cucerească și nu reușește. La 17 iunie 1711 trece Nistrul la Soroca țarul Petru cel Mare. În 1738 începe secolul de războaie ruso-turce și Soroca este incendiată. În anii ’30 Radu Vulpe face primele investigații arheologice privind cetatea. În 1958 sovieticii fac unele reparații. Restaurări nu s-au făcut niciodată. În 1970 este din nou reparată. Acum avem un proiect de restaurare și tot așteptăm să fie aprobat."

Cu mâinile curate, Măria Ta!

"Povestea vine așa: doi boieri, Grigore și Alexa, au furat țara, cu cazacii împreună. Și au fost duși la cetate, și ei, și cazacul Petru. Cazacul a fost tras în țeapă, iar boierii judecați de domn. Vodă Petru Șchiopu a ieșit în fața cetății și a cerut boierului Grigore să-și spele mâinile, că-s murdare. Dar boierul a spus: «Sunt curate mâinile noastre, Măria ta!». Dar armășelul Șeptilici, stăpânul închisorilor, zice: «Du-te, omule, și-ți spală mâinile, dacă zice vodă!». Ei, boierii, zic că nu. Un băiat care făcea straja a pus mâna pe suliță și a înfipt-o drept în fundul păcătosului: «Du-te și-ți spală mâinile, că ai furat țara!». Vodă i-a despicat pe vinovați și apoi și-a șters sabia de corpurile neînsuflețite ale celor doi.

A vrut s-o bage în teacă, dar s-a răzgândit. S-a uitat spre mulțime și a întrebat: «Da’ la voi cum sunt mâinile?»... «Curate, Măria ta, curate!», au răspuns cei de față, toți într-un glas."

Viața de fiece zi, la cetate

"Vrăjmașii veneau toamna. Atunci, toamna, era roada strânsă, vițeii, mieii erau crescuți deja. În rest, era destulă liniște. Bucatele le aduceau țăranii dimprejur. Satele erau mici: 30-40 de case. În fiecare trăiau câte cinci oameni, aproximativ. În beciurile din cetate, lângă praful de pulbere, se punea crupa (cereale sfărâmate), care absorbea umezeala. Se făceau și bucate din crupa asta. Dar cel mai mult s-au găsit în cetate cupe pentru vin. Parcă era o veselie generală. Se învârtea la grătar sau la roată un bivol, un berbec, o caprioară, un mistreț. Și se bea vin. În rest, se punea pe masă mămăligă cu mujdei, brânză, ceapă, carne prăjită, turte, pâini micuțe. La 1702, un călugăr rus, Leonte, mergea spre locurile sfinte. Trece prin Soroca. Spune că n-avea ce mânca. De ce? Pentru că la Soroca nu era pâine de secară. Era pâinea albă. Or, asta lui nu-i convenea." Se mai mânca aici carne la ceaun, legume, miere, plăcinte cu brânză, cu varză sau ceapă. Mâncare simplă. Călătorii spun că boierii noștri muiau pâinea în vin și mâncau. Dacă era o masă mai bogată, atunci era pește. Când a venit Nicoară Potcoavă la Soroca, l-au întâmpinat cu un somn mare. Și Rareș a fost pescar și nu era sat în care să nu fie heleșteu.

Lumânarea lui Badea Mior

Lumânarea Recunoștinței, "monumentul lui Badea Mior", este "ideea" scriitorului basarabean Ion Druță. "Pe Druță nu-l mai înțelege nimeni", e de părere istoricul Nicolae Bulat. Monumentul – o… lumânare de piatră care se înalță, falic, deasupra Văii Nistrului – a fost ridicat inițial ca un "omagiu adus autorului necunoscut al baladei Miorița". Adică un omagiu adus lui "Badea Mior", ciobanul "inventat" pentru a da o origine "pur moldovenească" baladei. Distinctă de cea din România. A fost "aprinsă la 27 martie 2004". Așa scrie pe o placă, la vedere. Și asta pentru a mai "fura" semnificația unei zile sfinte din istoria basarabenilor: 27 martie 1918. Unirea cu România. "Ce fel de recunoștință? Ar trebui să fie o altfel de recunoștință!" Nicolae Bulat declamă: "«Am stat cu sabia în mână la toate zările și când s-a frânt oțelul, tainic am așteptat să se închege la loc opunând rezistență brutalității inteligența noastră. Suntem la noi acasă!». Iată ce ar cere o lumânare de recunoștință! Cum am fost la Nistru, așa am și rămas, aici. Englezii spuneau, când au fost în Cetate: «Noi avem Canalul Mânecii și au venit normanzii și ne-au cucerit. Voi ați stat sute de ani la un râuleț de 200 m lățime și ați rezistat. Ați fost mai puternici ca noi». Eu zic: «Noi am rezistat fiindcă aveam toată Europa în spate și eram răspunzători nu numai de noi, dar și de voi. Că dacă veneau hoardele tătare din stepa Volgăi, din fundul Tartarului – cum zicem noi –, să știți că veneau și peste voi!»".

CAPELĂ

"Are hramul Sfântului Gheorghe. În 2001 a fost la cetate primarul din Rădăuți. Mi-a spus: «Domnule Bulat, vrei o catapeteasmă?» Eu am zis «Chiar să nu vreau, da’ tare vreau!...» La 28 septembrie 2002 a fost sfințită de starețul Mănăstirii Putna, care a venit cu icoana Sfântului Ștefan pictată de călugării Putnei"

Nicolae Bulat istoric

ETIMOLOGII

"Soroca! Sunt mai multe etimologii posibile. De la «sorok = patruzeci». Sau «sorok = coțofană». Dar și de la «Sorca» – numele stăpânei moșiilor din zonă. Sau de la unul «Soare», ori «Sorocilă», care avea și el acareturi pe-aici. Altă ipoteză: sătenii aduceau alimente, dări, pentru garnizoană, la un anumit termen, un anumit... soroc. Sau: «soroceala = simbria pe care o lua un țăran pentru lucrul său la cetate»"

Nicolae Bulat istoric

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

basaru
basarabean

masculin Number of posts : 2717
Age : 76
Localizare : Everywhere
Hobby : Basarabean
Registration date : 04/09/2006

http://basarabian.blogspot.com/

Sus In jos

Re: Caravana Jurnalul Național 2007

Mesaj Scris de basaru la data de Lun 16 Iul 2007 - 1:38

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea aceasta imagine]

Ideologul Partidului Comuniștilor din Republica Moldova, Vasile Stati, consideră că e dreptul său să-și denumească cum vrea limba pe care o vorbește

Părintele “limbii” moldovenești

Despre “limba” și “poporul” de la est de Prut am stat de vorbă cu Vasile Stati, unul dintre ideologii oficiali ai Partidului Comuniștilor din Republica Moldova. În opinia sa, românii “terorizează” cultura “moldovenească”.


Limba moldovenească este o creație a Rusiei încă din secolul al XIX-lea, când Moldova de la est de Prut a devenit parte a Imperiului Țarist. În timpul Uniunii Sovietice, “lingviștii” moldoveni au elaborat mai multe “tratate” privind “autenticitatea” acestei limbi. Nici după 1991, controversa nu s-a încheiat, deoarece în constituție se specifică faptul că “limba de stat a Republicii Moldova este limba moldovenească”.


UN LINGVIST CONTROVERSAT. Cel mai “sonor” susținător al “limbii” moldovenești de la Chișinău este Vasile Stati, fost membru al Comitetului Central local al comuniștilor moldoveni în perioada sovietică. În anii ’80 a fost șef al direcției de Propagandă din CC, elaborând mai multe lucrări “moldoveniste”. L-am găsit destul de greu pe Vasile Stati, fiind ocupat cu primirea “delegațiilor din străinătate”. În cele din urmă a acceptat să ne întâlnească.

Discuția cu domnia sa a fost destul de anevoioasă, deoarece era convins că doream să-i facem o “morală” privind teoriile sale. Departe de noi gândul acesta. Însă Stati se înarmase cu sintagme propagandistice, pentru a ocoli unele întrebări incomode. Neîntrebat încă de noi, a simțit nevoia să-și justifice “moldovenismul” din primul minut al conversației: “Ce te interesează pe dumneata cum îmi numesc eu limba? E treaba mea! Eu, dacă vă spun că sunteți rromi... Dacă luăm substantivul, etnonimul, român – rrom. Limba țigănească se numește rromani. Română, rromani, seamănă... După tenul feței mi se pare că aveți ceva cu rromanii... (râde)”.


DIFERENȚE? Depășind impasul impus de Vasile Stati prin devierea discuției, l-am întrebat totuși de ce consideră că românii și moldovenii sunt popoare diferite. Cu abilitatea mijloacelor de propagandă sovietice, deviază din nou discuția, utilizând doar argumentele care-i foloseau: “Păi să luăm termenul român _ acesta apare în secolul al XIX-lea. Limba moldovenească și poporul moldovenesc apar în secolul al XIII-lea, prin balada Miorița. Acolo se vorbește de moldovan, de român nu...”. Degeaba am încercat să susținem că termenul de popor român este unul modern, ca și italian sau german: “Măi, voi nu înțelegeți? Ce e scris e scris! Cuvântul moldovan apare și în Miorița, și la Grigore Ureche. România apare în 1859, când Moldova de la est de Prut era parte a Rusiei. Atunci de ce ne faceți pe noi români?”.

În ciuda insistențelor domnului Stati privind diferențele lingvistice dintre români și moldoveni, i-am amintit că stăm la aceeași masă și purtăm conversația într-o limbă în care ne înțelegem 100%. Atunci, care sunt diferențele, întrebăm noi. “åăă. Eu o numesc moldovenească. Aveți ceva pretenții? Limba literară are două denumiri care nu afecteză literalizarea ei și corectitudinea. Este o limbă cu două denumiri – un fenomen arhicunoscut. Îmi pare rău că românii până acum nu știu. Foarte larg cunoscut, cu tipologii largi, nu numai în tipologia europeană, ci și mondială. Când aceeași formă comună literară are o groază de denumiri. Și pe nimeni nu deranjează. În afară de români. Singura populație din lume pe care-i deranjează lucrul acesta! O numesc moldovenească, fiindcă așa vreau eu. Ce vă doare pe dvs.? Asta-i tot!”.


“AGRESIUNEA” ROMÂNIEI. Vasile Stati a ținut să ne facă și câteva reproșuri în calitatea noastră de cetățeni români. În opinia domniei sale, guvernul de la București promovează o “agresiune culturală” asupra Republicii Moldova. “Este o agresiune ideologică permanentă. Și aceasta este evident. La noi, ideologia oficială este românizatoare. Pentru a vă convinge, intrați în prima școală, sau treceți prin parc, primele mămui de aici... (este vorba despre Aleea Scriitorilor din parcul central din Chișinău – n.n.). Să vedeți – ideologia, acea sumă de idei, de valori spirituale, care formează cetățenii pentru acest stat este românească la noi. Repet: intrați în prima școală ca să vă convingeți. Cine permite limba română? Întrebați-vă de ce se predă istoria românilor în școlile din Moldova”. I-am amintit domnului Stati că, începând cu 2001, când la putere a venit Partidul Comuniștilor din Republica Moldova, istoria și limba română este scoasă din programele școlare, prin înlocuirea cu istoria Moldovei și limba moldovenească. Vasile Stati, care este unul din artizanii acestei politici a guvernului de la Chișinău, evită din nou întrebarea: “Dacă nu va fi mobilizată această populație... Astăzi, ea este umilită, națiunea moldovenească, la dânsa acasă, este scuipată în suflet de către forțele românizatoare de la noi, plătite de la București. România nu dorește să semneze cu noi un tratat de bază, de bună vecinătate, cum se face în toate țările lumii. Ea ne consideră provincie. Pe mine aceasta mă insultă! Tăriceanu a spus de curând că ar vrea să semneze un Tratat cu Republica Moldova. Dar nu poate fi vorba de limba moldovenească... Păi băi, ce te doare pe tine măselele, băi? Ce se întâmplă? Militez pentru dreptul de a mă respecta pe mine. Să nu vină fiecare parvenit – spălat sau nespălat – să mă învețe pe mine cine-s eu și cum îmi numesc limba”.


Ce zic cercetătorii despre obiectul muncii sale

Vasile Stati a devenit celebru după ce a scos pe piață “Dicționarul moldovenesc-românesc”, în încercarea de a dovedi că în Republica Moldova nu se vorbește româna, ci o altă limbă distinctă, cea moldovenească. Apariția dicționarului a stârnit critici crunte din partea oamenilor de știință deopotrivă de la est și vest de Prut, iar teoria acestuia, ce are ca instrument de lucru falsificarea istoriei și a limbii, a fost demontată minuțios și irevocabil. Prof. acad. Gheorghe Mihăilă din București ne-a întărit ideea că cele “vreo 19.000 de cuvinte și forme” consemnate de Stati nu pot dovedi decât că “graiul este grai – o subdiviziune a dialectului – nu limbă, deosebită de altă limbă. Acesta reprezintă un glosar dialectal, destul de inabil alcătuit, cuprinzând cuvinte populare – unele specifice Republicii Moldova (între care o serie de împrumuturi din rusă și ucraineană), altele întregului subdialect moldovean, altele, în sfârșit, tuturor sau majorității graiurilor românești”. Iar dr. hab.în lingvistică generală de la Chișinău Anatol Ciobanu (foto) ne-a spus că “atâta timp cât noi acum vorbim aceeași limbă, mai are rost să neg teza dlui Stati?! Este o rușine pentru noi asta!”. Una peste alta, dicționarul cu pricina stârnește râsul în rândul moldovenilor: “Aici, cartea este cumpărată numai de românii veniți în vizită, pentru distracție!”.

Mama Rusia

“Cât timp acest pământ a fost sub ruși, a avut singurele perioade de viață pașnică. Singurele două perioade înfloritoare pentru economie. În plan spiritual, al limbii naționale, rușii niciodată nu ne-au apucat de rever și ne-au zis: «Eu am să spun cine ești tu». Rușii nu au avut detașamente de rusificare, cum au avut românii din 1918 de romanizare”

Vasile Stati,lingvist moldovenist

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]


Ultima editare efectuata de catre in Lun 16 Iul 2007 - 1:53, editata de 1 ori

basaru
basarabean

masculin Number of posts : 2717
Age : 76
Localizare : Everywhere
Hobby : Basarabean
Registration date : 04/09/2006

http://basarabian.blogspot.com/

Sus In jos

Re: Caravana Jurnalul Național 2007

Mesaj Scris de basaru la data de Lun 16 Iul 2007 - 1:52

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea aceasta imagine]

Opinii. “Noii Golani” nu cred în democrația moldovenească, dar nici în România nu vor să se stabilească

Frăție pe internet

Pactul Ribbentrop-Molotov a smuls în 1940,Basarabia de patria-mamă, trecând câteva milioane de oameni sub jurisdicția rusă. După decenii de rusofonizare forțată, în 1991, Moldova și-a recăpătat suveranitatea. La 16 ani de la acest eveniment, românii și moldovenii încă mai visează. La Podul de Flori, la vizitarea rudelor,fără a avea nevoie deviză de tranzit, la libertate!

George Simion este un tânăr bucureștean, student la Universitatea București. Pasionat de istorie, naționalist convins, demarează în iunie 2006 o acțiune care o vede “ca o șansă dată celor nouă nații de a redeveni un neam. Așa cum au hotărât strămoșii noștri”. Asociația româno-moldoveană condusă de Simion are o denumire generică: “Noii Golani”. Vrea să reînvie un spirit care i-a animat cu ani în urmă pe tinerii jigniți de Ion Iliescu. Un spirit, de această dată, care să treacă Prutul.

GAȘCA. Nu s-au constituit în ONG și în nici vreo altă formă organizatorică, “pentru că nu vrem să devenim ținte politice. Suntem cam 50 de băieți și fete din România și Moldova. Mai avem o filială în Chișinău, formată din zece băieți”. Se finanțează din buzunarul propriu. “Facem șepci, tricouri, brelocuri. Pe care le vindem pentru susținerea acțiunilor noastre. Organizăm concerte cu tineri din ambele țări, mitinguri și conferințe. Sunt primii pași pe calea deșteptării românilor de pe ambele maluri ale Prutului”, spune Simion. “Gașca nebună” s-a implicat până în prezent în organizarea unor mitinguri care să susțină acțiunea din 2006 a elevilor de la Liceul “Gheorghe Asachi” din Chișinău, concerte de “Ziua limbii române”, pichetări ale Ministerului de Externe ori acțiuni ale Mișcării Unioniste din Chișinău etc. Se întâlnesc săptămânal în clădirea Asociației “21 decembrie” și discută problemele curente, planurile pentru viitoarele acțiuni. El spune că este utopic să se vorbească acum despre Unire. “Mai întâi trebuie să ne apropiem, că suntem dezbinați. Deșteaptă-te, române!”

STRĂINI. Sunt români, dar de dincolo de Prut. Veaceslav, Tudor și Costel sunt trei dintre basarabenii cu care am dialogat la Asociația “Noii Golani”. Unii dintre ei trăiesc aici de mai bine de 10 ani, alții abia au venit. La studii. Unii le-au terminat, alții mai au de tras. Vor să se integreze în societate, să muncească aici, să își întemeieze o familie. Veaceslav este unul dintre noii huligani. A venit în București din satul Lăpușna (Hâncești). A terminat Universitatea, iar acum lucrează ca analist date. “Evident, lucrez la negru. Asta pentru că legislația e aiurea. Nimeni nu vrea să ne angajeze. Nimeni nu investește în noi. Asta mi s-a spus de la trei firme importante. Sunt străin și costă mult un permis de muncă! E rău ce se întâmplă. Și aici, și acolo. Acolo, rușii ne discriminează. Se cred superiori. Aici, patronii ne văd ca pe un balast economic. Spun că România a intrat în UE, dar nu realizează că UE înseamnă șanse și pentru noi.” Cu toate astea nu vrea să plece din România. “Aici mi-am găsit jumătatea. Acolo ce să fac? Am învățat atâta ca să își bată comuniștii joc de mine? Poate peste vreo 10 ani să merg acasă, cu familia.” Tudor studiază sociologia. Este un puști, dar are în spate o dinamică destul de bogată în lupta contra rusificării Moldovei. Este unul dintre cei patru elevi care în 2006 s-au urcat pe acoperișul Liceului “Gheorghe Asachi” din Chișinău pentru a rupe inscripția care denumea unitatea școlară “moldo-franceză”. “Patru elevi am urcat pe acoperiș și am rupt partea pe care scria moldo. Am atașat o hârtie pe care am scris româno. În curtea școlii se strânseseră circa 300 de elevi care se manifestau alături de noi. Apoi, profesorii ne-au avertizat că vom fi căutați acasă de Poliție. Inițial a fost distractiv, rebel, ce am făcut. La 6 mai, polițiștii au venit la noi acasă. Era sectoristul și un securist. Aveau poza mea în mână. M-au pus să recunosc că sunt în ea. Ne-au acuzat de huliganism în grup, cu circumstanțe agravante. Ne-au spus că riscăm să stăm la pușcărie între 2 și 7 ani. Am avut noroc cu Ambasada României de la Chișinău și cu primarul Dan Chirtoacă. Au făcut presiuni și am scăpat. Nu înțeleg de ce nu pricep ei că noțiunea de patrie moldovenească nu există! Apoi, la 28 noiembrie 2006 am protestat împreună cu Mișcarea Unionistă din Moldova. Am purtat un steag găurit. Îl aveam de la Timișoara. La câteva zile au încercat cei de la Securitate să mă salte de pe stradă. Am avut noroc cu tata și un unchi de-al meu. M-au citat la ei la secție. Mă acuzau de profanarea simbolurilor naționale. Se făceau că nu știu ce reprezintă acea gaură din tricolor. Acum sunt aici, în România. Mai face lumea mișto de noi, de accentul nostru. Însă eu mă simt acasă. În Moldova mă voi mai duce doar ca turist. Sper să nu fiu considerat un străin aici!” Costel este cel mai înverșunat dintre cei prezenți la dialog. Se mândrește că provine din Căpriana, loc în care se află cea mai veche mănăstire din Moldova. În România stă din 1996. “Am făcut liceul la Fălticeni. Pot spune că m-am adaptat mai ușor ca ei la ceea ce se întâmplă în România, în București, la mentalitățile de aici.” Este deranjat că nu este considerat de autorități român: “Eu sunt mai român decât mulți dintre cei cu cetățenie. Sunt român chiar dacă nu vor autoritățile să recunoască. În 1940, bunelul meu nu a renunțat la cetățenie. Nu el a renunțat la România. Și nici eu. Autoritățile trebuie să îmi redea cetățenia, demnitatea, pentru că așa e normal. Vreau să pun o întrebare. Și vreau ca autoritățile să-mi răspundă: De ce germanilor, după căderea Zidului, le-au schimbat actele în cetățeni germani în 24 de ore, și nouă nu? Și ei trecuseră prin aceleași probleme ca și noi!”.

COMUNISM ȘI SCLAVAGISM. Au venit în România pentru a avea o viață mai bună. Unii sunt dezamăgiți, alții visează cu ochii deschiși. “Am auzit de planul lui Băsescu, de a reunifica cele două țări. Știu că îl va realiza”, spune Costel. E dreptul său să viseze. În fond, visul a fost singurul lucru pe care nici măcar comuniștii nu l-au putut interzice vreodată. Veaceslav este convins că în Moldova comunismul nu are cum să dispară: “Noi suntem din 1812, cu excepția perioadei interbelice, sub talpa rusă. Inițial i-am tolerat. Apoi ne-au făcut să ne simțim străini la noi acasă. Nu vorbesc de toți rușii. Vorbesc doar de cei de la noi. Ei sunt aroganți, expansioniști și proști. Că Imperiul a trimis toți tractoriștii să ne conducă, iar guvernanții noștri nu fac nimic. Asta nu o spun eu. O spune și Paul Goma, cel căruia îi citesc acum jurnalele. Și are perfectă dreptate”. Costel este mult mai radical. Ca toți naționaliștii. El vede totul în negru. Are și de ce. “Am venit la București, cu bursă, la o universitate privată. Ne furau banii din burse. Erau luni în care îi primeam înjumătățiți. Am făcut scandal, și apoi ni i-au dat pe toți. Au furat ani buni. Am plecat de acolo. Sunt la teatru-film acum. Căminul nostru a fost vândut unor muncitori. Ne-au dat afară. Anul acesta am dormit, acoperit cu o ușă, două săptămâni într-o scară de bloc. Iau banii de la mama. O profesoară de geografie, care șterge un bătrân la fund în Italia. Vorbim de moldoveni. Suntem acuzați că facem speculă aici. Nu îmi e rușine să spun că vând două cartușe de țigări săptămânal ca să scot în plus 30 RON. Din ce să trăiesc? Din bursa de 50 de dolari? Guvernele de la noi ne-au umilit și ne-au făcut să fim așa. Săraci și batjocoriți. Să fim sclavi. În satul meu nu mai este nici un tânăr. Sunt plecați afară. Unii muncesc. Majoritatea sunt sclavi. Femeile sunt obligate să se prostitueze. Altele se mărită cu arabi. Pentru bani. Îmi e rușine... În Spania am prieteni care au fost legați cu lanțuri și au muncit timp de trei ani pentru o bucată de pâine. Să își achite datoria făcută pentru obținerea vizei de ieșire din Moldova. Unul chiar a fost împușcat când a vrut să fugă. Mai rău ca sclavii suntem. Națiunea se destramă, dar Voronin și ceilalți nu vor să vadă. Iurie Roșca, speranța noastră, ne-a trădat. Suntem o nație moartă. Un raport recent ne arată că în 2012 în Moldova nu va mai fi nici o femeie care să poată să nască! E crunt. Dar ei continuă doar să fure, să pupe talpa rusului și să ne sărăcească tot mai rău. Iliescu s-a făcut că plouă când a putut să facă Unirea. Dicta Moscova. Emil Constantinescu e din Tighina. Nicolae Văcăroiu este din Cetatea Albă... Cu ce ne-au ajutat? Dacă nici Băsescu nu face nimic înseamnă că suntem blestemați.

Blestemați de țara noastră, România Mare!”

Dorință

“Acum sunt la studii aici,în România. Mai face lumea mișto de noi, de accentul nostru. Însă eu mă simt acasă. În Moldova mă voi mai duce doar ca turist.Sper să nu fiu considerat un străin aici!”

Tudor Cojocari,student basarabean


[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

basaru
basarabean

masculin Number of posts : 2717
Age : 76
Localizare : Everywhere
Hobby : Basarabean
Registration date : 04/09/2006

http://basarabian.blogspot.com/

Sus In jos

Re: Caravana Jurnalul Național 2007

Mesaj Scris de basaru la data de Lun 16 Iul 2007 - 1:55

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea aceasta imagine]

Pustiu. În Cărpineni au rămas numai femeile și copiii. Bărbații sunt plecați la slujbă peste hotare

Rătăciți prin Europa

Spania, Portugalia, Italia. Și Rusia. Destinații clare pentru tinerii moldoveni care vor să muncească în străinătate, să mai facă un ban. În satele din Republica Moldova e pustiu. Mulți copii aflați în vacanță în grija bunicilor sau a mamelor rămase acasă și case abandonate.





Pe timpul verii, nimeni nu se întoarce acasă de la muncă din străinătate. Nu-și permit. Pentru că 80% dintre ei ajung ilegal să muncească în străinătate. Dacă se întorc, nu mai pot pleca. Pentru a pleca ilegal din Moldova se plătesc cam 4.000 de euro de persoană pentru călăuze. E o adevărată mașinărie, ale cărei rotițe încep să se învârtă de la Chișinău. Ca să pleci legal e mai greu. Trebuie să ai pile, spun oamenii. Sau bani.

Cårpineni. Un sat măricel cât o comună din România. Ulițele și drumurile sunt pline de copii. Tocmai au luat vacanță. O bunică târăie după ea mogâldețele gemene, murdare la gură de ciocolată. O întreb pe vânzătoarea de la un magazin din sat unde e poporu’ din sat. Că e cam pustiu. Îmi răspunde firesc și simplu. “La muncă în străinătate. Unde să fie? Alții sunt la câmp. Dar majoritatea, cam 70%, au plecat la muncă peste hotare.” Soțul și fiul ei sunt plecați la Moscova, la muncă. Sunt șoferi. Muncesc câte trei luni și apoi se întorc. Atât e valabilă viza de muncă. Trei luni. “Greu se aranjează și la Moscova. Tot cu viză, pentru mai mult de trei luni. Nu mai e ca pe vremea când erau cele 15 republici surori”, oftează cu patimă și cu regret.



Mirajul Occidentului este mai mare. Și mai bănos. Majoritatea sunt în Spania și în Italia. Mira are soțul plecat de patru ani în Italia și muncește în construcții. A plecat ilegal. Ca mai toți. A încercat și ea să plece la muncă și să lase cele trei fetițe în grija bunicii. Dar teama a întors-o din drum. “Am ajuns la Chișinău la niște oameni care se ocupă cu astfel de lucruri. Sunt foarte mulți la Chișinău care se ocupă cu chestiile astea. Adică le dai bani și te trec ilegal granița. Am stat câteva zile cât ne-au tot amânat într-un apartament închiriat de dânșii. Și vineri seară mi-o zis că sâmbătă plecăm. La ora 6:00. Venise cu o geantă mare după el, pe care de-abia o târa cu greu după el. Și mai era și o domnișoară. Au desfăcut geanta și erau o grămadă de cizme de rezină. Mari. Ne-au spus atunci să mergem în perechi, bărbat cu femeie, câte opt. Am întrebat ce-i cu cizmele alea și mi s-a răspuns că trebuie să mergem opt metri prin apă. Când am auzit, am pălit toată și am renunțat. Mulțumesc, la revedere. M-am întors acasă împreună cu alte cuvinte.”

Soțul Mirei a dat 3.500 de euro ca să plece. În urmă cu patru ani. Acum costă 4.000-4.200 de euro. Banii au fost lăsați la Chișinău la intermediari. De la Chișinău, cei care au vrut să plece mai departe au fost preluați de niște călăuze, care trebuiau să-i ducă în Austria, de unde îi prelua altcineva. Cine se răzgândește primește înapoi doar o parte din bani, și cu destule insistențe. “Mie mi-au oprit 200-300 de euro pentru chiria la apartament și alte cheltuieli. Dar mi s-au întors banii. Că era un bărbat de aici, de la noi din sat, care mi-a făcut legătura cu cei de la Chișinău și căruia i-am zis că, dacă nu-mi întoarce banii, îi fac reclamă proastă.”



Mira, ca și alți tineri din țară, a preferat să plece în ilegalitate, pentru că, spune ea, legalitatea e mai costisitoare. La Chișinău există un departament care se ocupă cu vize de muncă pentru străinătate, “dar cine ajunge până acolo? E corupție mare... Nu avem cum să ajungem noi, ăștia mici, până acolo. Costă chiar mai scump legal. Doar pentru viză, fără contract de muncă. Plus că îți trebuie o grămadă de relații”, spune Mira, în timp ce vânzătoarea de la magazin o aprobă din cap.





PLECAȚI LA MOSCOVA. Frații Păpușoi din Cosăuți, un sat de la granița cu Ucraina, și-au pierdut fratele mai mic care plecase la muncă la Moscova. A fost accidentat de o mașină și a ajuns acasă în sicriu. Bine că a ajuns, că alții mor în Rusia și nu ajung acasă nici măcar în sicriu, ne spune o doamnă care asistă la discuție. Pe uliță, o femeie bătrână începe să plângă de mama focului când aude că suntem jurnaliști români și ne interesăm de soarta celor plecați la muncă în Rusia. Fiul său a plecat în urmă cu patru ani la ruși, și de doi nu mai știe nimic de el. “Mi-e frică. Nu știu nimic de el. Nu a scris, un prieten s-a întors, dar el nu a dat nici un semn. Știu că vreo patru-cinci din sat s-au întors în coșciug de la ruși, morți, omorâți, nici eu nu știu ce să mai cred, că nimeni nu ne zice nimic”, continuă femeia printre bocete. Autoritățile nu vor să discute despre acest subiect. Oamenii pomenesc cu teamă de vreunul adus mort acasă la familie. Unii sunt convinși că au fost omorâți, pentru că nu au fost plătiți bine sau la timp, au făcut scandal, iar angajatorii, ca să le închidă gura, i-ar fi omorât. Moldovenii continuă însă să plece cu sutele, miile în țări străine, la muncă, pentru că în țară cu greu reușesc să supraviețuiască. Își asumă riscuri enorme. Sunt conștienți că imprudențe sau neatenții îi pot costa chiar viața. Dar ei continuă să strângă, să se împrumute câte 3.000-4.000 de euro pentru a ajunge în orice fel acolo unde cred și speră că o să le fie mai bine pentru ei și pentru familiile lor.




Satul fără femei

În satul Cârpești, din raionul Cantemir, exodul forței de muncă a rezultat o situație dramatică. Femeile au plecat la muncă în Italia și multe dintre ele duse au fost. Soții n-au pierdut timpul în zadar: mulți dintre ei au recurs la divorț, iar anul trecut au fondat o organizație informală a bărbaților fără femei. Până de curând, în organizație a fost și primarul satului, care ani buni a avut grijă singur de cei trei copii ai săi, în timp ce nevasta-i era plecată să îngrijească bătrâni în Italia. Însă, după cum spune și un spot la un post de radio bucureștean, binele întotdeauna învinge: în cazul lui, soția s-a întors pentru totdeauna acasă, iar căsnicia lor a reintrat rapid pe albia firească a lucrurilor. Întrebați de ce s-a ajuns la situația asta, sătenii ne-au explicat: “Bărbații își găsesc mai greu un loc de muncă în străinătate, iar dacă totuși pleacă, apăi ei se duc la Moscova. E mai ușor acolo să-ți găsești ceva”. Punctul pe “i” a venit din partea secretarei primăriei: “Avem și bărbați plecați. Însă ei sunt plecați temporar, dar ele sunt plecate cu anii”. Femeia ne-a mai spus că banii primiți de la femeile din Italia au schimbat imaginea de băbăciune pe care o avea satul. (S. Silian)

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

basaru
basarabean

masculin Number of posts : 2717
Age : 76
Localizare : Everywhere
Hobby : Basarabean
Registration date : 04/09/2006

http://basarabian.blogspot.com/

Sus In jos

Re: Caravana Jurnalul Național 2007

Mesaj Scris de basaru la data de Lun 16 Iul 2007 - 2:01

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea aceasta imagine]

Războiul simbolurilor

După 1940, sovieticii au rusificat denumirile de străzi din Chișinău. Începând cu 1990, moldovenii au dus o muncă de asanare simbolică, prin care o stradă ca “Enghelsa” a început să se numească “Alba-Iulia”. Rușii au schimbat plăcuțele pe străzi ca să încurce lucrurile. La Chișinău, războiul simbolurilor continuă.





În 1990 a început în Republica Moldova o mișcare de deșteptare națională, de revenire la tradiție. S-a trecut la grafia latină, iar primarul de atunci al Chișinăului, Nicolae Costin, a adunat câțiva lingviști și scriitori și le-a spus: “Hai să întoarcem Chișinăul, să-l facem și sub aspectul denumirilor așa cum trebuie să fie un oraș dintr-o țară românească”. Până atunci, din cele 720 de străzi din oraș, doar 10-12 purtau nume legate de cultura românească, dar și acelea se aflau la periferie. Lui Anatol Eremia, lingvist onomastician, munca din comisia de redenumire a străzilor i-a adus porecla de “Ioan Botezătorul al străzilor”. El își amintește că au deschis arhivele, au căutat denumirile de dinainte de 1940, iar apoi au revenit la acele nume în proporție de aproape sută la sută. “Pentru străzile noi, am căutat să găsim nume corespunzătoare, care să vorbească despre cultura românească. Nomenclatura era militarizată, politizată, ideologizată.” Din Consiliul care trebuia să aprobe denumirile propuse făceau parte și persoane care și-ar fi dorit să se păstreze denumirile vechi rusești legate de “eliberatorii ruși, generali, revoluționari de la la 1917”. Lingvistul dă exemplul Strada Pavlika Morozvka, “un pionier care și-a trădat tatăl pentru că nu acceptase mișcarea revoluționară”.



Primarul a reușit să găsească pârghiile prin care să-i convingă pe consilierii opozanți să aprobe noile denumiri și “săptămână cu săptămână, lună cu lună, an cu an s-a schimbat fizionomia Chișinăului”. Așa, Str. Kolhoznaia a devenit Fantalului (primul izvor al Chișinăului), iar Karla Marcsa – Miron Costin. După aprobare, numele erau publicate și se inscripționau plăcuțe care erau puse pe străzi.

În 1993, când acest proces a luat sfârșit, procentul de denumiri rusești/românești era inversat. A fost păstrat numele străzii Pușkin, de exemplu, pentru că acesta a fost un scriitor recunoscut. Au dispărut denumirile legate de Siberia dintr-un cartier aflat în sud-vestul orașului. “Prin anii ’50 fuseseră aduși din Siberia specialiști în industrie și vinificație, chipurile să ne învețe și pe noi. Lor li s-au dat case în acea zonă și de aici «Novosibirskaia», «Omskaia», «Amurskaia».”





GREIERAȘII. Bulevardul Lenin a fost botezat “Ștefan cel Mare și Sfânt”. Ștefan este poate cel mai important simbol aici, existând și o statuie a domnitorului în Piața Marii Adunări. El este reprezentat și pe covoarele făcute la Ungheni și care stau la loc de cinste pe pereții instituțiilor din Republica Moldova.

Domnul Eremia spune că, atunci când au venit din nou comuniștii la putere, “au încercat să ciupească din nomenclatura nouă și să revină la cea veche, dar nu le-a reușit. Erau foarte înrăiți, foarte agresivi. Li s-a spus că atunci când vor apărea străzi noi le vom da denumirile pe care le vor ei, legate de generali și partizani. Strada Komunisticeskaia, tare vroiau să revenim la ea!”. El își amintește și câteva întâmplări amuzante legate de aceste nume. “Au tradus atunci, în ’40, «Fierarilor» în «Kuznecinaia», dar la retranslare ea a devenit «Greierașilor», pentru că există în rusă un cuvânt apropiat, «kuznecik», care înseamnă «greiere». O stradă care se numea până în ’40 «București» a devenit «Iskra», adică «scânteie». Unul din Comitetul Central a făcut scandal: «Aveți în vedere ziarul românesc Scânteia?».”



Români iluștri ca George Bacovia, Nicolae Bălcescu, Lucian Blaga, Octavian Goga, Dinu

Lipatti, Ciprian Porumbescu au dat nume străzilor, dar și unor instituții. Există în Chișinău liceele “Vasile Alecsandri”, “Gheroghe Asachi”, “Mircea Eliade”, “Spiru Haret”, bibliotecile “Onisifor Ghibu” și “Ion Creangă”, Centrul Academic “Mihai Eminescu”, iar la Tiraspol – Liceul “Lucian Blaga”. S-a construit statuia lui Eminescu în fața Teatrului “Mihai Eminescu” și s-au adăugat busturi noi pe Aleea Clasicilor, care a început să fie amenajată prin 1955, când a fost un “dezgheț” și au început și să fie editați clasicii.





INTEROGATORIU. Anatol Eremia admite că există un război la nivelul simbolurile și aduce un argument în sprijinul acestei idei. El își amintește că acum vreo patru ani câțiva ruși din Chișinău au aruncat cu materiale inflamabile în Casa Limbii Române. Pentru a-i încurca pe oameni, “tinerii comsomoliști scoteau tăblițele și le mutau pe alte străzi”. Busturile scriitorilor români de pe Aleea Scriitorilor dispăreau și erau găsite prin tufișuri. El crede că vinovații sunt cei din organizațiile “Nași” (“Ai noștri”) și “Molodaia Gvardia” (“Garda Tânără”), mișcări făcute după modelul celor din Moscova.

Imediat ce lingvistul a publicat o primă ediție a “Ghidului străzilor”, în care se prezentau vechile și noile denumiri, procuratura i-a trimis o invitație la interogatoriu. “Cred că era chiar procurorul al doilea al orașului cel care îmi punea întrebări. Mi-a pus pe masă mai mult plângeri venite de la diverși cetățeni, cum că eu personal am schimbat numele străzilor din proprie inițiativă. Comuniștii m-au beștelit în ziarul lor că sunt român și vorbesc românește.”

Revenirea la denumirile dinainte de 1940 a fost ca o recunoaștere a identității lingvistice a românilor și moldovenilor. Pentru că la un miting a avut curajul să vorbească despre această identitate, Anatol Eremia a fost anchetat și acționat în judecată. “Noi vă judecăm după legile noastre, nu după cele europene”, i-au replicat magistrații atunci când a invocat dreptul oricărei persoane de a-și spune opinia. A primit o amendă mică, de 300 de lei, dar din principiu a făcut apel la CEDO și așteaptă deliberarea acestei instituții.






Piotr=Petru

“Ioan Botezătoru al străzilor” a devenit apoi și “Patriarhul numelor de localități”. Lingvistul își amintește cum a fost chemat împreună cu alți oameni de știință de președintele Snegur, care le-a zis: “Băieți, să facem regulă în denumirile de localități”. În literatură se ajunsese la un paradox: scriitorii foloseau limba română, dar denumiri rusificate. Orheiul era Orgheiev, Soroca – Sorochi, Florești – Floreștî. Sufixele “-ești” și “-ieni” folosite în partea dreaptă a Prutului apăreau în stânga ca “-eștî” și “-ianî”. “Erau folosite așa pentru a înstrăina acest teritoriu de obiceiurile pământului și sub aspect onomastic”. Nu numai străzile și localitățile fuseseră atinse de aripa limbii ruse, ci și numele oamenilor. Rotaru devenise Rotarev, Spînu – Spînev, Ion – Ivan, Petru – Piotr. Dar dacă primele au trecut prin parlament pentru a fi aprobate, cu numele de oameni e mai complicat. Nu există o lege prin care ele să revină la forma inițială, iar ca să-ți schimbi din proprie inițiativă numele, trebuie să plătești, ceea ce nu e la îndemâna oricui. Cei care apar în certificatul de naștere “Petru” și pe pașaport “Piotr” trec pe la Comisia de terminologie, care le eliberează un act care certifică faptul că “Petru=Piotr”.

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

basaru
basarabean

masculin Number of posts : 2717
Age : 76
Localizare : Everywhere
Hobby : Basarabean
Registration date : 04/09/2006

http://basarabian.blogspot.com/

Sus In jos

Re: Caravana Jurnalul Național 2007

Mesaj Scris de basaru la data de Lun 16 Iul 2007 - 2:05

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea aceasta imagine]

Recunoaștere. Bustul lui Constantin Stere, scriitor născut în Basarabia, a fost amplasat pe Aleea Clasicilor din Grădina Publică “Ștefan cel Mare” din Chișinău de abia după 1989

Pagini despre Basarabia

Scriitori și istorici de cele două părți ale Prutului au fost preocupați de problema Basarabiei; o parte dintre ei au scris implicat, deplângând suferințele celor care, români fiind, nu pot vorbi și scrie românește. Alții, precum Onisifor Ghibu, observă cu obiectivitate faptul că boierimea română acceptase că e în interesul ei să rămână sub ocrotirea Rusiei.





Constantin Stere și-a scris romanul plimbându-se, dar sigur nu acesta este motivul pentru care criticii îl consideră o nerealizare din punct de vedere estetic. Formula memorialistică s-ar fi potrivit mult mai bine decât cea romanescă, având în vedere tema – “ostracizarea originară prin destin”, după cum sugerează criticul Zigu Ornea. Stere își povestește viața sa de basarabean care a ales să-și părăsească o patrie pentru alta. În primul volum al romanului “În preajma Revoluției”, autorul prezintă o imagine a boierimii basarabene de la 1860, care trăiește un proces de degradare. Românește se vorbea doar la reuniunile familiale; limba rusă era obligatorie și cine voia să promoveze profesional trebuia să se supună acestei reguli. Procesul de deznaționalizare forțată e dureros; mai dureros încă în conștiința autorului e faptul că mai nimeni nu simțea nevoia rezistenței. Scriitorul observă că rușii ocupă “vârfurile piramidei sociale”, ceea ce contribuie la izolarea boierilor moldoveni departe de centrele culturale, pe moșiile lor. Singura forță de rezistență latentă era țărănimea, care continua să trăiască după datina din vechime, românește. Scena botezului arată exact starea de fapt: “Conu Petrache Bârsianu din Baroseni, uitându-și fumurile de mareșal al nobilimii din împărăția rusă, porunci deodată: «Bre, Lemeș, frate!

Zi-ne o doină moldovenească... știi ca cio-câr-lia». Aceasta era misiunea în Basarabia a bietului scripcar evreu din Bălți (n.r. – Lemeș). Lungi decenii, numai prin el putea răzbate peste Prut, pe vremea aceea, nu numai cântecele populare și romanțele din dorul, dar și poeziile lui Alecsandri... Lemeș se topea în oftate triluri, dar porni și un cântec «subversiv»: «Mult e dulce și frumoasă/ Limba ce vorbim.../ Vorbiți, scrieți românește/ Pentru Dumnezeu...// Eu pe-o vorbă românească/ Sufletul mi-aș da.../ Iar pe una... franțuzească/ Zău, nici o para!»“.





“UN STAT INDIFERENT”. În articolele eminesciene scrise în perioada februarie-octombrie 1878 și adunate de Mihai Cimpoi în cartea “Basarabia” (Editura “Verba”, 1991), poetul demonstrează cu argumente morale și istorice apartenența de drept a Basarabiei la Moldova. “Dacă Bucovinei, și mai cu seamă Maramureșului, Eminescu atribuia o origine fabuloasă, de patria primă a daco-românilor, de matrice a descălecătorilor de țară, Basarabiei îi revine rolul de patrie istorică”, crede criticul Mihai Cimpoi. Probabil, articolele îi sunt prilejuite lui Eminescu de semnarea Tratatelor de la San Stefano și de la Berlin, prin care sudul Basarabiei revenea Rusiei. Jurnalistul arată într-un articol de la 14 februarie importanța acelui pământ: “România, pierzând pământul ce dominează gurile Dunării, devine un stat indiferent, de-a cărui existență sau neexistență nu s-ar mai interesa absolut nimenea”. În articolul din ziua următoare, el arată că “Basarabia a fost a boastră din veacul al XIV-lea, ba poartă chiar numele celei mai vechi dinastii românești, a dinastiei basarabilor”. Mircea cel Bătrân își întinsese domnia până la Nistru, deci adevăratul posesor al Basarabiei este Țara Românească.





POLEMICI. Într-un articol datat 22 februarie, Eminescu observă că “românii sunt în majoritate absolută în Basarabia noastră, și străinii sunt colonizați de Rusia de la 1812 încoace”. La 7 aprilie, el remarcă o inadvertență în ceea ce privește Tratatul de la San Stefano: “Se stabilește principiul că Basarabia să fie cedată prin liberă învoială, ceea ce presupune că sântem în drept de a o ceda sau, a n-o ceda. Ne hotărâm a n-o ceda și Rusia a ocupat-o astăzi pe deplin”. În august pornește o polemică cu ziarul Românul, al liberalilor aflați atunci la guvernare: “Scriitorii Românului nu cred ei singuri ceea ce spun când susțin că înstrăinarea Ismailului, Bolgradului și Cahulului nu-i decât o rectificare de fruntarii”. La 16 septembrie, deschiderea lucrărilor parlamentare legate de problema Basarabiei îl fac pe Eminescu să scrie: “Astăzi se deschide Adunarea din dealul Mitropoliei. Guvernul... deși pregeta a-și aduna deputații săi ocupați cu interesele lor private, se vede totuși silit a apela la patriotismul lor și a-i convoca, deci iată că toți și-au părăsit interesele, unul stosul, altul proslăvirea zeului Bacchus, moșiile pe cari nu le au și tacurile de biliard, pentru a se aduna și a dezbate interese grave”. El îl acuză pe C.A. Rosetti că renunță la cele trei județe din sudul Basarabiei fără nici un pic de remușcare.





TĂCEREA PRESEI. Poetul înfierează indiferența și incompetența deputaților: “O adunătură de pe poduri, oameni fără altă meserie decât deputăția, samsarii moșiilor statului, pamfletari fără să știe alfabetul cum se cade, plagiatori nerușinați, oameni cu nume și cu titluri de contrabandă, profesori fără pic de știință, patrioți – capulzani, toată lepădătura socială, cu atât mai primejdioasă cu cât a știut mai bine para dispozițiile din condica penală, e chemată azi a se rosti asupra competenței sale proprii asupra cedării a trei ținuturi...”. Eminescu reproșează unui “guvern anihilat” că a dat Basarabia, iar presei tăcerea în ceea ce privește acest subiect: “Această tăcere se manifestă prin deosebitul interes etnologic pe care-l arată ziaristica pentru regiuni îndepărtate, unele pentru Bosnia și Herțegovina, altele pentru Afganistan și pentru îndrăznețul Sir-Ali, încât, urmându-se acest metod de a discuta cestiunile, vom ajunge mai departe, până ce concertul penelor oficioase va ajunge la o simfonie asupra descoperirilor din Africa Centrală; iar triburile negrilor vor avea onoarea de a întuneca prin importanța lor pierderea unei bucăți din pământul patriei”. El crede că presa ar fi trebuit să-i informeze pe români despre soarta ce-i va aștepta pe “frații din Basarabia cedată”, pentru a le trezi “instinctul de conservare și bărbăție”.





ROMÂNEȘTE ÎN BISERICI. Problema pământului de dincolo de Prut l-a preocupat și pe Nicolae Iorga, care a publicat “Pagini despre Basarabia de astăzi” în 1912. El vorbește despre preoții “moldoveni”, care și-ar dori să citească în românește, dacă “s-ar găsi cine să le trimită cărți”. În altă parte notează că preoțimea română din Basarabia și-a deschis “tipografie de limbă moldovenească” și aduce tribut scriitorilor născuți în Basarabia: Alexandru Donici, Alecu Russo, B.P. Hasdeu, deplângând dispariția lor. “Când șirul scriitorilor basarabeni a încetat, limba noastră mai trăia încă în bisericile de la sate. Românește răsunau cântările, românește se citea Cuvântul lui Dumnezeu, românește se săvârșeau tainele cele mari, românește vorbea predica din vechile Cazanii. Apoi, sub vlădici rusificați sau ruși, opreliștea graiului moldovenesc s-a hotărât, și întuneric adânc s-a întins peste suflete.”





RADIOGRAFIE OBIECTIVĂ. Într-o carte publicată în 1926 la Cluj – “De la Basarabia rusească la Basarabia românească” – Onisifor Ghibu mărturisește că problema românismului de peste Prut îl preocupă “de mai bine de 20 de ani”. El consideră că problema Basarabiei constituie “un capitol organic din străduințele bimilenare ale gintei latine de a se menține și afirma ca factor de cultură vest-europeană la porțile Orientului zbuciumat de o mentalitate aparte”. Radiografia pe care o face Ghibu este una lucidă; el observă fără sentimentalisme urmele lăsate de conviețuirea îndelungată cu rușii, “dacă nu în sufletul poporului basarabean, dar în acela al multor conducători ai lui”, ideile și metodele care “au împiedicat consolidarea Basarabiei în cadrul noii patrii unitare”. În Basarabia de după 1840, boierimea simțise că e în interesul ei să rămână sub ocrotirea Rusiei, percepând tot mai puțin nevoia să păstreze legătura cu Iașiul. “Că n-aveau școli și câte erau – în rusește, nu-i supăra, din simplul motiv că școala la ei nu avusese nici o tradiție.”





ACUZE. Ghibu nu-l iartă nici pe Hasdeu, care venise de peste Prut în România, reproșându-i că “n-a dus niciodată în discuție chestiunea românismului de peste Prut în forme concrete”. Aceeași era și situația filosofului Conta, care “n-a lucrat nici el nimic pentru țara lui naturală”. Scriitorul afirmă fără rezerve că moldovenii singuri și-au abandonat limba și alfabetul; nu scapă de înfierare nici Alexe Mateevici, “pe care istoria literară română mai nouă îl prezintă ca pe un precursor al unirii Basarabiei, dar care totuși n-a fost altceva decât un refuz tipic al concepției pur «moldovenești» (nu românești)”. După ce analizează diferite aspecte ale vieții de peste Prut, Ghibu concluzionează: “Un fapt este mai presus de discuție: grație voinței exprimate liber de înșiși reprezentanții fiilor ei, Basarabia face parte, de opt ani încoace, din statul român”.





CALIDOR. Paul Goma și-a descris sentimentele de iubire profundă pentru patria în care s-a născut într-o carte numită “Din Calidor”, apărută la Editura Albatros în 1990. “Calidor” e explicat, într-o etimologie a iubirii, ca venind de la grecescul “Kali” (“frumos”) și românescul “dor”, “dorul cântat, dorul oftat între Nistru și Prut, după 1812, mai mult decât în oricare alt ținut românesc, dor-frumos, acel dor special care te cuprinde atunci când (din calidor), cu privirea împăienjenită de jale, cați încolo, înspre Asfințit, unde bănuiești Prutul, râu blăstămat, care-n două ne-a tăiat, de când Moscalii ne-au luat jumătate din Țara Moldovei și-au botezat-o: Basarabia...” Mai departe povestește cum, din cauza atașamentului față de casa din Mana, tatăl său a refuzat multă vreme să părăsească satul natal pentru a se refugia dincoace de Prut. El dă o posibilă explicație pentru un fapt remarcat și de Onisifor Ghibu: împăcarea prea ușoară cu ideea ocupației rusești. Un țăran, personaj căruia tatăl lui Paul Goma îi dă dreptate, povestește cum nu se înțelegea deloc cu administrația românească: “România Mare, în loc să ne trimită luminători, ne trimite «ostrovari». Na, c-amu și România-i țară mare, co colonii și Sibiria ei, aici ni-i trimete pe toți tâlharii, trântorii, prinșii cu mâța-n sac la ei, în Regat”. Tatăl crede că acesta e motivul pentru care în multe case vedeai “între icoane portretul țarului...”. Din cuvintele mamei reiese ura față de ocupanți: “Am stat sub Ruși abia o sută de ani – și uite cum ne-au dat înapoi cu trei sute de ani... Pe noi Rușii nu ne-or pus în furci, nu ne-au tras pe roată, dar ne-au interzis școala în românește... nu ne-au lăsat să avem societăți culturale, nici biblioteci, nici tipografii în limba noastră”.



Constantin Stere observă că rușii ocupă posturile de conducere, în detrimentul boierilor băștinași. Țăranii singuri continuă să trăiască românește. Eminescu blamează guvernul român pentru ușurința cu care cedează cele trei județe basarabene rușilor. Paul Goma suferă în fiecare rând desprinderea de țara-mamă. Problema Basarabiei este și astăzi la fel de complexă și de delicată ca în urmă cu 100 de ani.






Îndiferență

“Această tăcere se manifestă prin deosebitul interes etnologic pe care-l arată ziaristica pentru regiuni îndepărtate, unele pentru Bosnia și Herțegovina, altele pentru Afganistan și pentru îndrăznețul Sir-Ali, încât, urmându-se acest metod de a discuta cestiunile, vom ajunge mai departe, până ce concertul penelor oficioase va ajunge la o simfonie asupra descoperirilor din Africa Centrală; iar triburile negrilor vor avea onoarea de a întuneca prin importanța lor pierderea unei bucăți din pământul patriei”

Mihai Eminescu,într-un articol din 1878


Cântec

“Conu Petrache Bârsianu din Baroseni porunci deodată: «Bre, Lemeș, frate! Zi-ne o doină moldovenească... știi ca cio-câr-lia». Aceasta era misiunea în Basarabia a bietului scripcar evreu din Bălți (n.r. – Lemeș). Lungi decenii, numai prin el putea răzbate peste Prut, pe vremea aceea, nu numai cântecele populare și romanțele din dorul, dar și poeziile lui Alecsandri... Lemeș se topea în oftate triluri, dar porni și un cântec «subversiv»: «Eu pe-o vorbă românească/ Sufletul mi-aș da.../ Iar pe una... franțuzească/ Zău, nici o para!»“

* Constantin Stere”În preajma Revoluției”


Românul din Cerepcău

Constantin Stere se stabilește în România în 1892, când avea 28 de ani. Tatăl său fusese unul dintre marii latifundiari ai Basarabiei. Stere a făcut liceul la Chișinău; s-a lăsat sedus de ideile marxiste și, din cauza faptului că a intrat într-o rețea care introducea tipărituri revoluționare în țară, este prins de autorități și trimis pentru zece ani în Siberia. În timp ce făcea contrabandă, i-au picat în mână trei cărți în românește; acesta e începutul trezirii conștiinței de român. În 1892 este eliberat și se întoarce în Cerepcăul natal; în același an se stabilește la Iași, iar trei ani mai târziu obține cetățenia română. “A inițiat în «Viața Românească» corespondențe din mai multe ținuturi locuite de români (inclusiv din Basarabia), informând publicul regățean despre lupta românilor oprimați de stăpâniri străine”, spune Zigu Ornea în prefața romanului lui Stere “În preajma Revoluției”, reeditat de abia în 1991, la “Cartea Românească” (ultima editare data din 1936).


Fondatorul de ziare

Onisifor Ghibu s-a născut în 1883 în comuna Săliște, județul Sibiu. A studiat la Institutul teologic din Sibiu, apoi la Universitățile din București, Budapesta, Strasbourg și Jena. “A desfășurat o susținută activitate politică și culturală, militând pentru făurirea statului național român unitar, îndeosebi prin ziarele fondate de el la Chișinău: Tribuna, Școala Moldovenească, Ardealul în Basarabia”, conform “Dicționarului teologilor români”.

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

basaru
basarabean

masculin Number of posts : 2717
Age : 76
Localizare : Everywhere
Hobby : Basarabean
Registration date : 04/09/2006

http://basarabian.blogspot.com/

Sus In jos

Re: Caravana Jurnalul Național 2007

Mesaj Scris de basaru la data de Lun 23 Iul 2007 - 2:07

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea aceasta imagine]

Mandat. Bașcanul găgăuz Mihail Formuzal a fost ales în funcție în 2006 cu sprijinul alianței partidelor prorusești

imagini video

Găgăuzia și Transnistria, în aceeași barcă


Bașcanul de la Comrat,Mihail Formuzal, afirmă că fiecare găgăuz știe că Voronin a promis regiunii autonome aceeași reglementare juridică cu cea a transnistrenilor. Într-un interviu acordat în exclusivitate reporterilor Jurnalului Național, liderul găgăuz declară că poporul său nu va accepta un statut la un nivel “mai jos” decât statutul pe care îl va obține Transnistria în urma negocierilor cu Republica Moldova.

Jurnalul Național: Ce reproșați administrației de la Chișinău?
Mihail Formuzal: Noi am vrut să colaborăm cu ei, noi am vrut să dăm ajutor Chișinăului, dar ei nu au vrut...


Jurnalul Național: Există o formațiune politică la Chișinău cu care aveți interese convergente?
Mihail Formuzal:Partidele de la Chișinău își schimbă foarte des orientările și e foarte greu să te adaptezi la fiecare schimbare. La început au vrut să dezvolte relațiile cu Rusia, pe urmă cu Europa și cu Statele Unite, apoi din nou cu Rusia... Iar noi nu dorim să mergem pe orientările lor. Noi vrem ca Moldova să fie un stat dezvoltat în plan democratic, un stat unde să fie respectate drepturile omului, să fie respectată libertatea cuvântului – și s-a făcut foarte mult în acest domeniu în ultima jumătate de an.
Buget pentru găgăuzi

Jurnalul Național: Din ce fonduri se finanțează regiunea?
Mihail Formuzal:Republica Moldova adună bani la buget în principal din sectorul vamal, aproximativ 6 miliarde de lei moldovenești. Cetățenii găgăuzi reprezintă 4,5 procente din populație. Partea Găgăuziei e de 270 milioane lei, în schimb noi primim doar 65 de milioane de la buget. Bugetul nostru local este de 192 de milioane de lei moldovenești, cam 70 de milioane de dolari. Noi înțelegem că există sarcini comune, de stat, cum ar fi judecătoria, vama, sănătatea, învățământul. Desigur, noi nu pretindem acești bani, însă, în același timp, nu dorim să se spună că ei ne hrănesc pe noi, găgăuzii. Politicienii care au spus că centrul Moldovei hrănește Găgăuzia nu au dreptate. Volumul produselor la hectar din agricultură este la noi de două ori mai mare decât în Moldova întreagă. Însă noi nu ne lăudăm cu acest fapt. Este o țară în care fiecare regiune trebuie să fie la fel. Găgăuzia are trei orașe și o parte din bani trebuie transferați la sate.


Jurnalul Național: Ce populație are Găgăuzia?
Mihail Formuzal:Aproximativ 155.000 de locuitori.


Jurnalul Național: Se vorbește despre federalizarea Transnistriei și Găgăuziei pentru a asigura o enclavă rusească în regiune.
Mihail Formuzal:Noi vrem ca Moldova să fie un stat unit, ca procedura unirii Moldovei cu Transnistria să aibă loc. Cum va avea loc această unire va decide Guvernul Republicii Moldova. Dacă va fi un stat cu autonomie, nici o problemă, Găgăuzia nu va fi implicată. Noi respectăm înțelegerile care au fost atinse mai înainte. Dar, dacă în procesul desfășurării negocierilor Transnistria va primi un statut de Federație, eu voi face tot posibilul ca Găgăuzia să primească același statut. Cu atât mai mult cu cât șeful statului, Vladimir Voronin, a declarat că Găgăuzia nu va primi un statut la un nivel mai jos decât cel al Transnistriei. Toți găgăuzii știu că acestea sunt vorbele președintelui Voronin. Deci oricare va fi statutul Transnistriei, același va fi și cel al Găgăuziei, așa dorim și asta vom încerca să obținem. După toate normele juridice internaționale, Găgăuzia are mai multe drepturi decât Transnistria, pentru că Găgăuzia este o regiune locuită majoritar de găgăuzi, iar în Transnistria populația este mult mai amestecată, acolo locuiesc și ruși, și ucraineni, și moldoveni.


Jurnalul Național: Sunteți un popor de etnie turcă. Care sunt relațiile cu Turcia?
Mihail Formuzal:Avem relații foarte bune, nu avem nici o problemă. Turcii ne-au ajutat foarte mult și apreciem ajutorul lor. Ne ajută prin investiții și ajutoare umanitare. Ne-au ajutat la construirea apeductelor, de exemplu. Noi vrem să avem relații de prietenie cu toată lumea, cu toți vecinii, inclusiv cu România.
Suntem un popor mic, un grup etnic, nu vrem să complicăm lucrurile. Suntem interesați de dezvoltarea unor afaceri normale. Cu 15 ani în urmă, condițiile în România au fost puțin mai sus decât în Moldova, dar în ziua de azi România întrece cu mult Moldova. Noi suntem interesați să avem afaceri regionale. Vrem să colaborăm în domeniul economic, în educație și cultură. Pentru investitorii din România care vor să facă aici investiții mai mari de 250.000 de euro, avem un program cu garanție de apărare a investițiilor, prin care îi scutim timp de cinci ani de toate taxele, inclusiv de impozit.


Jurnalul Național: Care este situația presei în Găgăuzia?
Mihail Formuzal:Avem o televiziune unde fiecare vorbește ce vrea, iar colectivul redacțional al ziarelor, la fel, scrie fiecare ce vrea. Nu putem dicta noi ce informație să dea fiecare. Dacă mi-aș dori ca presa să scrie ce vreau eu, atunci trebuie să îi plătesc pe cei care scriu, iar eu am nevoie de banii aceștia pentru școli, pentru drumuri etc. Cu câțiva ani în urmă, ziarele din Găgăuzia și din Moldova erau la fel ca ziarele care existau în timpul URSS-ului. Acum avem ziare libere, un post de radio și un post televiziune libere și nimeni nu-i urmărește pe reprezentanții lor. Au trecut alegerile locale și ele s-au desfășurat cu respectarea tuturor normelor democratice, nu am auzit pe nimeni să se plângă.


Jurnalul Național: S-a vorbit despre descoperirea unui important zăcământ de petrol pe teritoriul Găgăuziei. Vă gândiți că ați putea deveni o miză importantă în disputa regională?
Mihail Formuzal:În acest caz, noi demonstrăm respectul nostru față de conducerea centrală. Eu nu aș vrea ca oamenii din republică să creadă că din această cauză Găgăuzia este o regiune care nu vrea altceva decât să își strice relațiile cu Moldova. Ba din contră. Noi putem să mergem să extragem acest zăcământ și singuri, însă nu facem aceasta din respect pentru conducerea de la Chișinău. Dacă însă conducerea statului nu vrea să prospecteze aceste zăcăminte, pentru noi acesta va fi un semnal. Dar noi nu vrem să grăbim exploatarea acestor zăcăminte. Sunt încă rezerve locale în sectorul agriculturii, în domeniul reciclării produselor, care nu au fost folosite încă. În Găgăuzia sunt trei orașe care se pot autosusține și care dau bani la stat. Dacă va începe polemica “cine pe cine hrănește”, vom aduce țara la faliment și vom destrăma acest stat. De aceea prefer să evit această discuție.


Jurnalul Național: În anii ’90, în perioada conflictului găgăuzilor cu moldovenii, pe teritoriul autonom de acum au fost aduse foarte multe arme. Potrivit unor date neoficiale, aici există cel mai mare număr de arme din Republica Moldova aflat în posesia civililor.
Mihail Formuzal:Da (râde). Atât în Găgăuzia, cât și în Moldova există suficient armament, dar oamenii sunt pașnici.


Unitatea Teritorială Autonomă
În anul 1988, pe teritoriul RSS Moldovenești s-a format mișcarea separatistă cunoscută sub numele de “Poporul Găgăuz”. În 1990, în raioanele Comrat, Ceadîr-Lunga și Vulcănești se proclamă așa-numita Republica Găgăuză (Găgăuz -Yeri), însă Guvernul moldovenesc a anulat această declarație pe considerente de neconstituționalitate. În 1994, administrația de la Chișinău a recunoscut autonomia teritorială a Găgăuziei. Găgăuz - Yeri are centrul administrativ în orașul Comrat și numără în total circa 30 de localități în care limbile oficiale sunt rusa, găgăuza și moldoveneasca. Șeful găgăuz face parte din Guvernul Moldovei și a fost ales prin vot, pentru patru ani. Din decembrie 2006, această funcție este deținută de Mihail Formuzal. El a absolvit în 1983 școala militară și până în 1994 a făcut parte din armata activă, în mai multe funcții de conducere. Din 1999 a devenit primar al orașului Ciadîr – Lunga, funcție pe care a deținut-o până în 2006.



Egalitate!
“Noi vrem ca Moldova să fie un stat unit, ca procedura unirii Moldovei cu Transnistria să aibă loc. Cum va avea loc această unire va decide Guvernul Republicii Moldova.Dacă va fi un stat cu autonomie, nici o problemă, Găgăuzia nu va fi implicată. Noi respectăm înțelegerile care au fost atinse mai înainte. Dar, dacă în procesul desfășurării negocierilor Transnistria va primi un statut de Federație, eu voi face tot posibilul ca Găgăuzia să primească același statut”
Mihail Formuzal,bașcanul Găgăuziei

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

basaru
basarabean

masculin Number of posts : 2717
Age : 76
Localizare : Everywhere
Hobby : Basarabean
Registration date : 04/09/2006

http://basarabian.blogspot.com/

Sus In jos

Re: Caravana Jurnalul Național 2007

Mesaj Scris de basaru la data de Lun 23 Iul 2007 - 2:31

imagini video - soselele Moldovei

imagini din gagauzia

basaru
basarabean

masculin Number of posts : 2717
Age : 76
Localizare : Everywhere
Hobby : Basarabean
Registration date : 04/09/2006

http://basarabian.blogspot.com/

Sus In jos

Re: Caravana Jurnalul Național 2007

Mesaj Scris de basaru la data de Lun 23 Iul 2007 - 2:41

„Litoralul“ de pe Nistru

La nici 20 de kilometri de Chișinău, moldovenii se adună în stațiunea Vadul lui Vodă pentru o distracție pe cinste. Asta spun ei atunci când se scaldă doar pe jumătatea dreaptă a Nistrului. O barieră nevăzută îi oprește să înoate mai departe, înspre malul transnistrean.


Republica Moldova e frântă între două ape. Durerea din partea Prutului s-a închis cu anii, cicatrizându-se în resemnare. De partea cealaltă, Nistrul încă păstrează vie amintirea pământului pierdut. La Vadul lui Vodă, un fel de litoral situat la 20 km de Chișinău, deși Transnistria pare a se lipi confortabil de Moldova printr-o zi de scăldat cu soare plin, Nistrul desparte, mai aprig parcă, stânga de dreapta. Se simte în aer o barieră nevăzută, o barieră trasă pe mijlocul apei într-un mod nescris, nerostit, dar existent. La Vadul lui Vodă, Nistrul se împarte în două, pe linie orizontală.


SUB POD, DE PARTEA DREAPTĂ. Vadul lui Vodă nu e numai o porțiune de șase kilometri de stațiune balneoclimaterică de pe malul drept al Nistrului, ci e deopotrivă unul dintre principalele puncte de frontieră care despart Moldova de Republica Separatistă Transnistreană. În acest spațiu, destul de îndepărtat de stațiunea în sine, la temelia podului, contrastul dintre viu și mort te izbește.
Pe malul moldovenesc, familii întregi se scaldă, fără însă a depăși bariera invizibilă. De regulă înoată cam cinci metri de la mal, iar pentru cei mai curajoși o plută pe spate se limitează la jumătatea drumului. De acolo parcă și aerul miroase a praf de pușcă. La bordul vaporului izolat, o familie își ia prânzul, conversându-se pe rusește. Din când în când privirile le sunt ațintite dincolo, de unde se mai aud râsete de copii. Prinși c-o frânghie groasă de un copac, puștii transnistreni plonjează în apă. E imposibil să te chinuiești să le faci cu mâna în semn de salut, ei nu-ți răspund oricum.


CU RUTIERA, LA PLAJĂ. În partea opusă, ocolind punctul de frontieră, la vreo doi kilometri distanță, printr-o pădure stufoasă, zeci de mașini și rutiere se-ndreaptă înspre stațiunea adevărată. Mai toate cu numere de Chișinău, căci la Vadul lui Vodă distracția își spune cuvântul mai ceva ca pe litoralul Mării Negre. Moldovenii știu să petreacă un sejur mai abitir decât noi, și totuși e imposibil să nu te gândești cum se îmbină aici sărăcia lucie cu opulența. Oameni coborâți din rutiera prăfuită își fac intrarea modestă, oprindu-se la vânzătorul de semințe. Femei simple, cu batic și fuste cloș trec, uitându-se cu mirare la frumusețile ce li se deschid în fața ochilor. Pentru ele e un havuz de care se bucură departe de satul lăsat în urmă. Un sat, ca mai toate, pustiu, sărac și prăfuit. Navetiștii umili se pierd în peisaj printre proprietarii de mașini scumpe, postate în parcarea cu plată ca să se încălzească la soare. Ei trec mai mereu degajat, într-un relax firesc al banului, și se opresc în zona restaurantelor pentru o masă copioasă, neapărat cu mumulei și ciorbă de soreancă.


UN TOBOGAN, O PUȘCĂ ȘI-UN ULIU. Prima oprire, după ce și-au stăpânit setea și foamea, e neapărat adrenalina toboganului cu apă. Bărbați vânjoși, copii năbădăioși și câteva tinere temerare se înscriu la coadă pentru un salt spastic. Curioșii se adună într-o mare de râsete atunci când vreun Hercule ajunge vătămat în bazinul de jos, cu mâinile și picioarele aruncate anapoda și nefiresc în părți opuse ale corpului. După vreo câteva porții de senzație, atât cât permite buzunarul fiecăruia, distracția se mută în cortul de culoarea camuflajului, unde doar voinicii își exersează talentul în arta mânuirii puștii. O tragere e doi lei moldovenești și ca să nu-l superi pe domnul plin de mușchi care-ți oferă un Kalașnikov miniatural ar fi bine să te oprești atunci când el îți spune că ai terminat tragerea la țintă pe azi. Altminteri ajungi pățit și deposedat de 120 de lei dacă insiști să dobori toate cutiile de bere Chișinău, singurele aparente, potențiale, targeturi.

Doi băieți încearcă de zor să momească trecătorii cu o poză la minut. Nu e o poză obișnuită, cu urși și animale împăiate. Afacerea lor e colorată, vie. Încă de dimineață, un șarpe se încolăcește peste gâtul și brațele unuia dintre pozari. Mai apoi, celălalt încearcă din răsputeri să-i convingă pe curioși că uliul cel cuminte sprijinit de-un băț nu-și va înfoia aripile năbădăioase. Iguana e molcomă, se plimbă, desenând un cerc, pe masa de expunere. Singurul succes se atribuie iepurilor chinuiți pe căldură în brațele celor doritori de amintiri. Îmbulzeala cea mare e fără îndoială în apă. Aici toți își permit să se răcorească de-adevăratelea. Extrasenzațiile sunt evident pe bani, și nu puțini, altminteri doar cei avuți își permit să se bucure de ele. Astfel, o plimbare de cinci minute cu ski-jet-ul costă 300 de lei, cât jumătate din pensia unui moldovean de rând. Cu toate astea, rezervările sunt făcute de dimineață și pentru aventurieri plimbarea în sine se desfășoară pe mijlocul râului, pe o distanță de un kilometru.


PE VAPOR, CU SPATELE ÎNTORS. Pe același traseu, de data asta mai pământean la preț, doar 30 de lei moldovenești, poți călători cu vaporul. 80 de minute dus și întors pe Nistru în jos până în sat, la Vadul lui Vodă. O călătorie extrem de sigură mai ales atunci când e Serghei căpitan. El se înțelege bine cu toți, ruși, români, moldoveni, transnistreni, și întotdeauna îi salută pe cei de pe malul stâng care se plimbă la rândul lor, pe jumătatea cealaltă de apă, în vaporașe cu motor. Serghei știe puțintel românește, zice că a condus vapoare la viața lui acolo, prin Ucraina, de unde se trage. În România a fost anul trecut, chiar la București, pe când încă mai cânta într-o formație de rock. Dar s-a lăsat de meseria asta, mai ales pe timp de vară, când banul iese pe vapor. Împreună cu Misha, un rus care vorbește o română mai curată decât un moldovean, asigură bunul mers al turului pe Nistru. Misha s-a însurat de câțiva ani cu o moldoveancă și zice că limba română e cea adevărată, și la “Rusia n-am mers de fel”. Pe vasul celor doi “căpitani”, Tamara face naveta zilnic, din stațiune în sat. Nu a fost niciodată în România, dar gândul îi trezește nostalgii. Sora e căsătorită la Cluj și n-a mai venit de ceva vreme pe la ei, cât despre o vizită în România nici nu se pune în discuție. De ce să mă duc? Mi-e drag când vin ei, dar ei nu mă cheamă niciodată!” Și, mai apoi, zice Tamara, în România e scump, “trăiți și voi mai bine, dar noi aici avem ce ne trebe”. Mai puțin malul stâng la care nici n-a privit, a întors doar spatele, tăcut.
Malul lui Ștefan

În cronicile istorice, localitatea Vadul lui Vodă este pomenită pentru prima dată în 1432. Oștenii lui Ștefan cel Mare, avântați în luptă, au găsit un vad și trecând Nistrul repurtaseră o victorie spectaculoasă asupra turcilor. Din ordinul lui Ștefan-Vodă, triumful a fost sărbătorit copios pe malul Nistrului, tot atunci s-a pus temelia localității ce poartă numele domnitorului. În anul 1940, în Vadul lui Vodă erau 87 de gospodării în care locuiau 984 de oameni preocupați de agricultură, pescuit și comerț.
O localitate rurală obișnuită, cu populație sumară, infrastructură și economie mai mult decât modeste. Atâta doar, că beneficia de un mediu natural pitoresc și benefic sănătății, o îmbinare irepetabilă dintre râu, coline și pădure. Anume aceasta avea să joace un rol primordial în constituirea localității ca oraș în perioada postbelică. Astăzi este cea mai cunoscută stațiune balneoclimaterică din Republica Moldova, anual venind aici sute de turiști români, ruși, ucraineni.

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

basaru
basarabean

masculin Number of posts : 2717
Age : 76
Localizare : Everywhere
Hobby : Basarabean
Registration date : 04/09/2006

http://basarabian.blogspot.com/

Sus In jos

Re: Caravana Jurnalul Național 2007

Mesaj Scris de basaru la data de Lun 23 Iul 2007 - 2:50

Pâinea cea de toate zilele

La Tartaul, în Raionul Cantemir din sudul Republicii Moldova, oamenii fac pâinea în casă pentru a economisi banii. Pentru a trece mai ușor prin sărăcie, românii din sat își calculează și folosesc fiecare firicel de făină, fiecare sâmbure de caisă și tot ce mai au prin ogradă. Nimic nu se pierde. Totul se folosește.


Satul Tartaul nu se deosebește foarte mult de cele moldovenești din dreapta Prutului. Și în România am întâlnit localități la fel de sărace, dar la Tartaul ne-au impresionat oamenii liniștiți și gospodari care s-au resemnat cu situația lor și încearcă să supraviețuiască din ce au. Nu i-am găsit la cârciumă, ci la muncă. Fiecare la el în ogradă făcea câte ceva. Cârciuma sărăcăcioasă din centrul satului, cu numai trei mese mici și scaune scorojite, nu mirosea nici a bere, nici a țigări. Iar înăuntru, la amiază, erau doar trei fete venite în vizită la vânzătoare. Nici o manea, nici vreun alt zgomot prin tot satul. Doar câțiva mâncători de semințe, care aveau grijă să nu arunce cojile pe jos. “Răsărita” (semințele de floarea-soarelui – n.r.) e foarte căutată în toată Moldova.


LA LIDA-N OGRADĂ. Aproape de centrul satului, lângă primărie – a cărei clădire servește în același timp și ca sediu al poliției mereu absente, și al poștei satului –, am întâlnit o familie de basarabeni foarte ospitalieri. Ne-au primit cu multă bucurie în curtea lor și ne-au tratat ca și cum ne-am fi cunoscut de-o viață, cu toate că nu ne văzuseră niciodată. Ba tot ei și-au cerut scuze că trebuie să ne lase singuri un sfert de oră, cât le ia să-și termine de scuturat mazărea uscată. Era mazăre furajeră, pe care o strâng cu multă grijă pentru vite. “Da’ poți să pui și-n mâncare. N-are nimica”, ne-au spus ei. Lida a lui Ion, gospodina casei, făcea și mâncare pentru toată familia, în același timp, și se pregătea să facă pâine pentru următoarele zile, iar noi am rămas să dăm o mână de ajutor. “Eu mă duc de-amu să mă spăl. La pâine nu trebuie să fiu murdară”, ne-a spus Lida, după ce ne-a așezat pe o băncuță din bucătăria mică, de vară, unde urma să frământe aluatul. Încăpere mai mult improvizată, cum sunt și cele din sudul României, cu pământ pe jos. Lida și soțul ei lucrează cu ziua la o fabrică din sat. “Uscăm fructe. Mere, perjă, cireș, vișină, zămos, harbuz, da’ harbuz de-acuma n-am văzut. S-a făcut o fabrică de uscat fructe și prăjește și răsărit. Cum îi la voi floarea-soarelui”, s-a grăbit să traducă termenul moldovenesc. “Dacă nu pricepi ceva din ce spun, mă-ntrebi!”, a mai spus ea, râzând, când și-a dat seama că noi nu înțelegem chiar tot ce vorbește. “Anu’ ăsta cam nu s-a făcut. O fost îngheț, când ele taman erau în floare o fost îngheț.”


NEVOIA ȘI ECONOMIA CASEI. “Noi facem pânea-n casă de obicei”, ne-a explicat, cu un calm specific zonei, soțul Lidei, care rămăsese cu noi. “Ne ducem la piață, un kil de porumb e 4 lei. În agricultură, salariu’ e 800. În învățământ e oleacă mai mare, da’ nu mult”, ne-a mai spus, încercând, parcă, să se scuze pentru sărăcia în care trăiesc fără vina lor. “Spune-i la fată să-mi aducă acela di luat făina”, s-a auzit imediat glasul gospodinei grăbite, care a continuat cu toate explicațiile necesare despre facerea pâinii. “Sunt și care cumpără. Iaca, este-aci, în mahalaua asta, o băbuță care-i singură. Și, iaca ce, patru-cinci pâni cui trebuie să facă? Cheltuie și lumina. Mai bine cumpără-ți o pâinică și mănânci cât mănânci, două-trei prânzuri. Mai dai și la un cățel, faci de mămăligă cât rămâne, chiar dacă rămâne, rămâne-o bucățică, o țandără, nu rămâne patru-cinci pâni. Dacă vini ciniva, acela ti crede că nu ai”, a intervenit gospodina, pentru a ne ajuta să înțelegem mai bine cum trăiesc oamenii la Tartaul. Între timp, Lenuța, mezina familiei, a venit să ne servească pe toți cu un pumn de sâmburi de caise, pe care-i spărsese pe o piatră din curte pentru musafiri. Sora ei mai mare, Larisa, ne-a completat gustarea cu un lighenaș de caise pe care și ea le-a cules imediat după ce a văzut că le intrăm în curte. Ar fi vrut să ne așeze și la masă, pentru că mâncarea era aproape gata, dar ne-am scuzat cât am putut de politicos. Cu toate că știam că se pot simți jigniți dacă-i refuzăm. “Nu vă duceți să vă cheltuiți banii, că aici îi scump tăt. Tăt! Le-am luat, când am primit leafa, le-am luat la fete o bere, câte-o-nghețată, și-atât. Atâta o fost și-acu, la anu, dac-are să fie, când o să fie, cine știe când…” Până seara târziu, când pâinea s-a copt și am plecat de la Tartaul, Lida ne-a învățat cum se poate trăi cu foarte puțin. În fiecare casă de români în care am intrat împreună cu ea cât timp am așteptat să dospească, apoi să se coacă pâinea, am întâlnit aceeași incredibilă ospitalitate și oameni minunați.


Ritualul și chinurile facerii
“Pun oloi, adica ulei de răsărit, acuma vin, di la babă, strânsă de trei ani. E zaibăr, e amestecătură. Cineva mi l-o adus și io l-am strâns. Ca atare, de-a meu nu mai am gram”, povestea Lida în timp ce deja se apucase de frământat coca în lighean. “Așa, aista-i oțătu’. Oțăt îi pun ca să nu se-nnăcrească. Sare, zahar de-acum trebuie să-i pun ca să nu
se-nmoaie. Drojdie, jumate. Fac numa o porție. Cu trei kili di făină.” Și borș. Din gospodărie nu lipsește niciodată borșul. Se umple mereu și se folosește drept medicament, băutură răcoritoare și ingredient principal pentru mâncare. Lida a turnat apa fiartă peste făină. “Hai, pune făină! Că doar o facem împreună”, mi-a spus stăpâna bucătăriei. Și ce era să fac? M-am conformat. “Cum îi? Bisturiu! Ac! Șterge și fruntea! Pacientu’ nostru trebuie să se facă frumos. Haida, pune!” Mă echipase din timp cu șorț și batic, să fie sigură că îi voi fi ucenic. “E gata și-o coc. La rolă. Nu-i cuptor, că am avut o iepuroaică afară și o mers și l-o spart tăt. Pâinea o fac în diferite feluri, ca să fie cât mai conveabilă. Să nu să strice”, ne-a explicat, în timp ce se apucase de împletit la “hulubei”, adică porimbei, covrigi din coca rămasă: “Uite cum îi fac plisc!”.


Drojdia de casă
“Vinu’ când fierbe iei spuma. Șî di la vin alb, șî di la vin negru. Șî dacă le-ai făcut atunci, repede, să nu li lași să li răcurești.Șî li usuci bini, bini, bini, p-ormă le strângi, li pui la loc uscat, să nu hii nici la reci di tăt să răcească, nici la pre cald, că altfel nu crește pânea.”
Lida a lui Ion - gospodină, Tartaul

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

basaru
basarabean

masculin Number of posts : 2717
Age : 76
Localizare : Everywhere
Hobby : Basarabean
Registration date : 04/09/2006

http://basarabian.blogspot.com/

Sus In jos

Re: Caravana Jurnalul Național 2007

Mesaj Scris de basaru la data de Lun 23 Iul 2007 - 3:00

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea aceasta imagine]

RENAȘTERE. Urâțită de comuniști, mănăstirea revine la frumusețea de odinioara

Mănăstirea: lagăr și cămin pentru orfani

De cum ai intrat în curtea Mănăstirii Frumoasa îți atrage privirea un panou cu slova sadoveniană: “Găseam la Frumoasa sufletul curat al Țării. Îl găseam neîntinat moldovenesc, ca la 1812, armonizat cu acel peisagiu unic, așa de distinct, așa de pătrunzător, plin de durere și amintirile trecutului”.





Sadoveanu scria asta în 1919, în cartea sa “Drumuri basarabene”, după o sută de ani și mai bine în care teritoriul de dincolo de Prut fusese în stăpânirea Imperiului Țarist (până la Unirea cu România). După mai mult de șase decenii de la ruperea Basarabiei de România, în 2007, ne aflăm și noi la Frumoasa, unde, ca și Sadoveanu, descoperim “sufletul curat al Țării”.



Maica stareță Benedicta e tânără și învățată. Școlită în România. A studiat Teologia la Sibiu. Vorbim întâi despre mănăstirile românești pe care le-a vizitat: Turnu, Sâmbăta, Râmeți… Știe că, pe lângă Iași, e o mănăstire de-i zice tot Frumoasa. N-a văzut-o, dar, cine știe, poate cândva… Între zidurile arhondaricului e răcoare și ne simțim, cumva, ca într-o mănăstire veche ascunsă în poienile Neamțului, dincoace de apa Prutului. Se poate să se fi păstrat duhul întâilor ctitori...





MINUNEA DIN “SALA DE SPORT”. “Mănăstirea a fost fondată în 1804, de trei ucenici ai Sfântului Paisie Velicicovski, de la Mănăstirea Neamț. Pământul fusese donat de un țăran din împrejurimi, din satul Onișcani, Efrem Iurcu. Văduv fiind, a simțit chemarea călugăriei. Era o poieniță de-i zicea «Frumușica» și de aici s-a pus și numele mănăstirii. La început au trăit în bordeie, iar prima biserică s-a ridicat din lemn de stejar. A fost trăsnită și a ars”, ne dă primele repere maica stareță. “Abia în 1847 s-a construit biserică de piatră. După ce mănăstirea a fost închisă, în anul 1947, i s-au dat turlele jos și a fost transformată în sală de sport, iar cea de a doua biserică a mănăstirii a devenit sală de festivități. Știu din surse sigure că aici, în perioada sovietică, s-au petrecut minuni. Un copil surdo-mut se juca într-o zi într-una dintre biserici chiar în locul unde se află altarul. Și jucându-se acolo, și-a recăpătat graiul. Ca să nu se facă propagandă religioasă pe tema asta, comuniștii au închis școala de surdo-muți și au deschis una pentru copii cu handicap mintal”.



În frumoasa mănăstire, călugării viețuiseră nestingheriți vreme de mai bine de un secol. În 1937, fiind transformată în mănăstire de maici, maica egumenă Taisia înființează “Școala Surorilor de Caritate «Regina Maria a României», așezământ unic în Basarabia. Războiul avea însă să năruiască, să dea peste cap întreaga existență a obștii. Armata sovietică organizează aici un lagăr, care secătuiește proviziile mănăstirii, astfel încât măicuțele trec printr-o perioadă de sărăcie, până la închiderea definitivă a lăcașului monahal, în 1946. Imediat după lichidarea mănăstirii, comuniștii au organizat aici mai întâi o casă pentru orfanii de război – unde însă călugărițele, cu toată experiența lor, nu sunt lăsate să activeze, pentru a nu-i atrage pe calea credinței pe copii. Măicuțele sunt silite să plece la Mănăstirea Hirova.





CHEMAREA CREDINȚEI. “În România a fost o perioadă dificilă, dar mănăstirile nu s-au închis, pe când la noi li s-a interzis până și copiilor să vorbească despre Dumnezeu. Tineretul nostru este educat altfel decât cel din România”, ne spune stareța Benedicta. Eu am avut noroc de familie, de bunica mea care a mers tot timpul la biserică. La noi în sat, la Sireți, raionul Streșeni, biserica nu s-a închis niciodată”. Chemarea spre călugărie a simțit-o în România, pe când studia la Sibiu, unde fusese trimisă de duhovnicul său, preotul din Sireți, despre care aflăm că este venit din România și că a ridicat și mănăstire în sat. Când a ales drumul ăsta, stareța s-a întâlnit de două ori cu prejudecățile oamenilor. “Prima dată, în România, unde unii dintre colegii mei se tot întrebau cum suntem noi basarabenii, cum gândim, ce fel de oameni suntem? Eu le ziceam că suntem de-un neam. După ce am trecut barierele, mi-a fost mai ușor. Acolo, în România, mi-am lărgit orizonturile. A doua oară prejudecățile oamenilor m-au atins acasă, în Basarabia. M-am dus să mă fac profesoară de religie la mine în sat și m-au întrebat: «Ai studiat în România! De ce n-ai rămas acolo, ca să lucrezi?», pentru că studenții noștri, aici, șomează. N-am rămas în România pentru că sunt legată de locurile unde m-am născut. Cineva trebuie să îndrepte lucrurile și aici”. Și, parcă voind să-i arate câtă nevoie e de ea, maicile năvălesc deodată spre stareță cerându-i ajutor într-o treabă ce nu suferea amânare.




Tristețe

“Când mă gândesc la asta îmi vine să plâng! Suntem un neam, dar ne-am înstrăinat tare. Întâlnindu-ne, parcă nu ne mai regăsim. Parcă nu ne mai recunoaștem. Avem același Dumnezeu, aceeași istorie, dar parcă ne desparte cineva. Cred că din cauza asta n-am putut rămâne în România. Mă întrista gândul că, fiind copiii aceluiași părinte, suntem străini unii de alții”

Stareța Benedicta,Mănăstirea Frumoasa

Legenda izvorului

“Aș vrea să vă povestesc o legendă a mănăstirii”, ne spune maica stareță Benedicta. “Deoarece mănăstirea este ridicată pe un loc înalt, nu era apă și trebuia adusă de undeva din vale. În ajunul Sfinților Arhangheli, unul dintre călugări avu o vedenie cum că arhanghelii aduceau apă din deal. I-a spus arhimandritului Benedict, care a verificat locul acela și a găsit un izvor. Eu cred că acestea sunt niște minuni care arată sfințenia locului”.

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

basaru
basarabean

masculin Number of posts : 2717
Age : 76
Localizare : Everywhere
Hobby : Basarabean
Registration date : 04/09/2006

http://basarabian.blogspot.com/

Sus In jos

Re: Caravana Jurnalul Național 2007

Mesaj Scris de basaru la data de Lun 23 Iul 2007 - 3:05

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea aceasta imagine]

Patriarhal. Mănăstirea Răciula te primește în miez de vară cu liniște și parfum de crini

Ungherașu’-altărașu’, tehnici de rezistență

Dimineață. Devreme. Ograda Mănăstirii Răciula miroase a floare de tei și-a crin de-ți pare că te afli la sânul Maicii Domnului. Cele câteva măicuțe care trebăluie prin ogrăzi nu rostesc nici un cuvânt, deși un murmur se aude. Albinele trebăluie și ele. Dar ce trecut zbuciumat ascunde ziua de azi?





Mănăstirea basarabeană n-a avut mereu acest aer patriarhal. Maica Lavrentia, secretara egumenei Eustafia (“care se află cam bolnavă și vă roagă de iertăciune”), ne invită să pășim în “biserica mare”, cu hramul “Nașterea Maicii Domnului”. Primele cuvinte sunt cele despre istoricul lăcașului. Înființat în 1798, prin Danie întărită prin Carte Domnească de vodă Constantin Alexandru Ghica, schitul primește, în 1804, din partea Mitropolitului Veniamin, o “Carte de blăstăm” asupra tuturor celor care vor atenta asupra bunurilor mănăstirii.





RĂZMERIȚA DE LA RĂCIULA. Totuși, chiar și în ciuda acestui aprig “apărător”, lăcașul, care avea să se transforme în 1811 în schit de călugărițe, nu a fost scutit de ultragiile comunismului. Și dacă la 28 iunie 1940 a fost începutul unei săptămâni “de sânge” care a marcat “raptul Basarabiei”, în iunie 1959 avea să înceapă o nouă “săptămână roșie”, de data aceasta victimă fiind Mănăstirea Răciula.

Chiar în Duminica Mare, atunci când maicile se aflau la slujbă, au sosit la mănăstire trei emisari ai conducerii sovietice, care și-au arătat intenția de a pune în aplicare hotărârea Consiliului de Miniștri al RSS Moldovenească, prin care se viza închiderea a nouă mănăstiri în anul 1959, între care și Răciula. Călugărițele urmau fie să plece din mănăstire, fie să rămână în vechile case-chilii și să fie repartizate ca brigadiere la sovhozul din comună. Propagandiștii ateismului le-au spus răspicat măicuțelor: “Biserica se închide! De-acu’, dacă vreți să vă închinați, n-aveți decât ungherașu’-altărașu’!”. Doi capi ai bisericii (dovediți ca agenți KGB), protoiereii Belouz și Vuștean, care au încercat să convingă obștea mănăstirească de faptul că nu se pot opune unei asemenea măsuri, au fost primiți cu ostilitate. Clopotele au început a bate a jale și creștinii din Răciula au prins de veste că mare prăpăd urma să se întâmple. “Au venit cu sape, cu ce avea fiecare și s-au pus zid în jurul mănăstirii.” Zece zile a durat răzmerița. Oamenii n-au mai dat pe-acasă, până și copiii au dormit în jurul mănăstirii, ca s-o apere. Ori de câte ori milițienii încercau să se apropie de biserică erau întâmpinați cu furci și topoare. În cea de a zecea zi au fost trimiși asupra lor 300 de milițieni. Au murit trei oameni, mulți au fost răniți, iar stareța mănăstirii și opt dintre săteni, considerați a fi instigatorii la revoltă, au fost trimiși în închisoare.



După înfrângerea celor care făceau rezistență în jurul mănăstirii, milițienii au pătruns în cele două biserici și le-au devastat. Un martor ocular povestește că în momentul în care au dărâmat iconostasul (cu multe icoane îmbrăcate în aur și argint) “a fost o jale mare”. Tot ce era metal prețios s-a smuls de pe icoane și s-a pus deoparte, iar lemnul pictat cu chipurile sfinților, cărțile bisericești și alte odoare au fost arse pe câmp. Parcă înciudați pe clopotele care au instigat revolta, comuniștii au pus de s-a dat jos turla bisericii, transformând lăcașul de cult în club de dans și sală pentru nunți. Despre întâmplările acelor zile de foc povestește și Vladimir Beșleagă în cartea-document “Cruci răsturnate de regim. Mănăstirea Răciula. 1959”, care-i pomenește pe acei care s-au opus cu furcile milițienilor înarmați cu pistoale și au făcut închisoare pentru Biserică, ca și pe cei care au acceptat moartea strigând: “Eu merg să-mi apăr credința!”.





SĂMÂNȚA MONAHISMULUI. Organizată ca o mănăstire “de sine”, așezarea monahală se asemuie unui sat în care fiecare măicuță are propria-i gospodărie. Aici se găsește, printre altele, și casa monahiei Eliconida, sora primului mitropolit al Basarabiei, Gurie Grosu (1920-1936) declarată acum bun de patrimoniu. Această organizare avea să ajute însă la păstrarea “seminței monahismului” și după închiderea mănăstirii. Călugărițele care nu au fost trimise în detenție sau alungate au primit acordul de a rămâne în locuințele lor, cu obligația de a lucra la sovhoz. Deși biserica lor era închisă și cărțile de rugăciune le fuseseră confiscate, maicile nu și-au pierdut credința. Și-au făcut altar în “ungherașul” casei și s-au rugat pe tăcute.



În ciuda închiderii oficiale a mănăstirii, în ciuda bisericilor devastate și a trimiterii măicuțelor spre alte “ascultări” decât cele firești într-un lăcaș sfânt (maica blagocină Evlampia povestește despre faptul că a fost nevoită să lucreze ca brigadier la Sovhozul “Meșter-Faur”, împletind rochii și bluze, dar alte măicuțe au lucrat la câmp sau la vite), viața monahală și-a urmat cursul pe ascuns. Și pe măsură ce maicile îmbătrâneau în casele-chilii, apăreau novice care se pregăteau să le ia locul. Astfel a ajuns la Răciula și Maica Lavrentia. “Eram numai de 14 ani. Venisem în vizită, în vacanță, la o mătușă care era dintre călugărițele de dinainte de închiderea mănăstirii. Am știut că trebuie să rămân aici și aici am rămas.” Ca ea au procedat alte zeci de tinere fete (și la Răciula, și la alte mănăstiri din Basarabia). “Am venit aici în 1979, am deprins toate ale călugăriei, dar rasa călugărească am primit-o abia în 1995, după redeschiderea oficială a mănăstirii.” Ascultând-o și văzându-i smerenia, aveam să ne amintim cuvintele blagocinului Serafim de la Hârbovăț: “Au închis mănăstirile, dar sămânța călugăriei n-au putut-o închide”.




Restaurare

Reînregistrată oficial în 1990 – după colapsul din timpul perioadei comuniste – Mănăstirea Răciula este condusă astăzi de egumena Eustafia, în vârstă de 82 de ani și care se află în această mănăstire încă de la vârsta de 6 ani. Regentă (dirijoare) a corului bisericesc înainte de 1959, a avut de pătimit în anii de urgie, dar nu și-a pierdut credința. Astăzi, prin grija ei, se fac eforturi pentru restaurarea bisericii de iarnă, în vreme ce biserica de vară și-a îmbrăcat deja haina nouă. “În 1990, maicile au reparat cum au știut biserica de iarnă, dar s-a dovedit că lucrarea n-a fost bună. Acum se încearcă o nouă reparație, pentru ca să avem unde ne ruga și în zilele friguroase”, ne spune maica secretară Lavrentia. Și cum românului îi stă bine făcându-și vara sanie, maica ne-a mai spus că în zilele de vară călugărițele fac “tizâc”, un fel de “brichete de cărbune” obținut din bălegar pe care îl adună de pe dealuri.

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

basaru
basarabean

masculin Number of posts : 2717
Age : 76
Localizare : Everywhere
Hobby : Basarabean
Registration date : 04/09/2006

http://basarabian.blogspot.com/

Sus In jos

Re: Caravana Jurnalul Național 2007

Mesaj Scris de basaru la data de Lun 23 Iul 2007 - 3:19

Pe Nistru în jos, pe un mal frumos…

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea aceasta imagine]

La plajă. Oamenii nu mai țin cont de conflict și uneori se întâlnesc la plajă sau la scăldat pe același mal al râului.

Oamenii de pe malurile Nistrului se confruntă cu o problemă în care sunt implicați fără voia lor. Multe familii din satul Delacău sunt așezate pe ambele maluri ale râului. Vorbitorii de română și de rusă s-au împușcat între ei în ’92. Acum au stat. S-au mai liniștit. Dar situația este încă tensionată.





La Delacău am trecut Nistrul înot și cu barca. Așa trec și localnicii, aproape zilnic. Pe malul vecin, satul are același nume, dar este în Transnistria. Moldovenilor din Delacău le este permisă intrarea pe teritoriul transnistrean, în limita a șase kilometri, fără pașaport. Acolo se duc la piață. Cei de dincolo și cei de dincoace se întâlnesc adesea la târg. Animalele sunt trecute dincolo pe apă, legate de bărcile mari, construite de ei. Pentru cei care trăiesc acolo, pe malurile Nistrului, e ceva obișnuit. “Până în ’92 era aici un pod peste râu, dar l-au stricat”, ne-a explicat, chiar pe malul moldovenesc al Nistrului, Marina Catansus. Ea a trebuit să părăsească teritoriul transnistrean împreună cu familia sa când a izbucnit conflictul separatist. Ca și ceilalți refugiați, se uită adesea cu dor de casă spre malul celălalt. Acolo își făcuse un rost. Visa la o viață liniștită la Tiraspol, unde s-a căsătorit și a născut primul copil. Dar n-a putut să rămână. Și malul drept al râului îi e drag, dar a trebuit să renunțe la confortul vieții de la oraș, pentru a se instala într-o gospodărie de la țară.





FAMILII MIXTE ÎNTRE MALURI. “Tinerii se mai căsătoresc între ei, de-aici și de dincolo. Sunt băieți de-acolo care iau fete de-aici și se-nțeleg bine”, spunea Vera Eremia, educatoare la Delacău. Satul de dincolo de Nistru se numește la fel, dar i s-a adăugat termenul de “recunoaștere”, “Nou”, ca și cum râul ar fi rupt în două o bucată de pământ. Dar apa n-are nici o vină. Așa cum îi dezbină, tot ea îi și unește. Totul depinde doar de oameni. “De la noi se duc peste Nistru la piață, de câte ori se face”, ne-a explicat un localnic. “Aicea roșiile îs mai ieftine și le ducem dincolo. De la ei luăm cărămizi.” Oamenii vând, cumpără sau fac schimburi de mărfuri după legi știute de sute de ani. Trocul încă mai funcționează foarte bine în această parte de lume, unde se descurcă fiecare cum poate. Sărăcia și nevoile îi învață să supraviețuiască în cele mai vitrege condiții. Iar de-o parte și de cealaltă a Nistrului, oamenii se înțeleg la piață la fel de bine ca și înainte de separarea Transnistriei de Moldova. “Vindem viti, porci, lapti, ce-au ei nevoie. Și cumpărăm mai ales produsi industriali, că toată industria a rămas la ei. Noi, aici, suntem agricultori”, ne-a lămurit una dintre femeile din sat, venită pe malul râului la scăldat într-o zi caldă de vară. În această parte a Nistrului, situația tensionată se simte mai puțin decât în alte zone. Totuși, cei care au trecut prin războiul de la începutul anilor ’90 încă se mai tem. “S-o tras atuncea în noi de pe malul celălalt. Mulți or plecat din sat de frică. Nu mai vor să se-ntoarcă”, ne-a mai spus Vera Eremia, care a trăit întreaga viață în acest sat. Luptele cele mai grele s-au dus în Raionul Dubăsari. Puterea economică a localităților românești din stânga Nistrului a fost vizată de separatiști, iar acesta este în continuare motivul tensiunilor din această regiune. Valeriu Mițu, primarul satului Corjova, ne-a explicat de ce: “Nu-s uzine, nu-i nimic acolo, în alte sate. De ce problema apare-așa în Corjova? Uzinele se află pe teritoriul nostru. Asta a fost una dintre cele mai bogate primării după Chișinău. După administrația lor s-o distrus totul. Noi avem uzină de beton armat, fabrică de confecții. 7.000 de locuri de muncă cu totul. Românul e gospodar, da’ acum s-o distrus. În ’39 o venit, i-o-ncărcat în trenuri și i-o dus în Siberia. Acum, așa o politică o dus, că oamenii-s nevoiți tot ca-n ’39, numa că pleacă sânguri. Totu-i lăsat.”





REFUGIU LA VECINI. Tinerii, însă, sunt mai puțin afectați de acest conflict. “Noi venim aici de obicei să facem grătar, dacă vrem să stăm între noi și să nu ne deranjeze toți din sat”, ne-a mai mărturisit o adolescentă de 17 ani, chiar când am traversat împreună râul înot. Malul celălalt, accesibil aventurierilor care știu să înoate sau fac rost de o barcă improvizată, de la pescarii de ocazie, este refugiul perfect pentru un picnic liniștit. Și fără musafiri nepoftiți. Chiar dacă partea moldovenească este mult mai pitorească. Malul moldovenesc, din dreapta, e stâncos și împădurit. Acolo sunt izvoare de apă minerală, căprioare, mistreți și alte viețuitoare ale pădurii. Satul Delacău are ceva din specificul dobrogean. Oamenii sunt săraci, dar gospodari. Și cu acea ospitalitate despre care se spune că ar fi specifică poporului român, dar care în România nu prea mai e de găsit. Dacă ajungi la ei în curte nu mai pleci până nu te așezi la masă și, mai ales, până nu mănânci și nu bei tot ce ți se dă. Vinul de casă, de care sunt foarte mândri, coniacul de Tiraspol și bomboanele “Bucuria” nu lipsesc atunci când au oaspeți. Malul din dreapta e sterp. Întindere de câmp și “ctitorii” industriale cât vezi cu ochii.





ÎNTÂLNIREA CU TRANSNISTRENII. După ce ne-au asigurat localnicii că nu e absolut nici o problemă dacă ajungem de cealaltă parte a Nistrului, ne-am aruncat în râu. Și l-am trecut în mai puțin dezece minute. Noi și trei adolescenți din sat, Liliana, Veronica și Dorin. Colul meu, Dan Marinescu, a făcut rost de-o barcă de la pescari și a trecut cu aparatul foto. Pe celălalt mal am găsit șapte adolescenți transnistreni veniți la iarbă verde pe perioada week-end-ului. Pentru că la ei e mai greu să dea o petrecere după lăsarea întunericului. Miliția patrulează prin orașe, iar oamenii au grijă să intre în case înainte de înserat. Erau cu o mașină veche, o bicicletă și mai veche, un cort dintr-o singură foaie și niște conserve. Am făcut cunoștință, le-am explicat că nu vorbim limba rusă și ne-am așezat pe iarbă la “schimb de impresii”. Și de expresii... La început a fost mai greu, pentru că au vorbit doar în limba rusă. Dar după o jumătate de oră, cinci dintre ei au început să vorbească românește. Ba au și recunoscut că sunt la clase de limbă română. Ceilalți doi au rămas la rusă, dar ne-au mărturisit că înțeleg perfect ce spunem. Am reușit să comunicăm, dar o urmă de teamă se citea și pe chipurile lor, și pe ale noastre. Noi știm că putem fi atacați în orice clipă, iar ei învață la școală că noi suntem fasciști. Când am plecat pe malul nostru, puștiul care părea liderul grupului și care a vorbit doar în limba rusă, a ținut să le mulțumească basarabenilor care ne-au însoțit. Pentru vizită și pentru că le-au adus oaspeți așa de drăguți.





VÂNĂTORII DE OAMENI. În timpul conflictului din 1992, izvorul de pe malul Nistrului a devenit capcana perfectă pentru cei care “vânau” români, de pe partea cealaltă. Urmele de gloanțe încă se mai văd și le amintesc localnicilor de zilele de coșmar din acei ani. “Se zice că cine bea apă de aici, tot aici își găsește perechea și rămâne toată viața”, ne-a spus Marina Catansus, alt ghid al nostru prin sat. Dar ne-a spus după ce am băut toți, când era deja prea târziu să ne răzgândim. “Eu n-am vrut să stau aici, în sat. M-am măritat la Tiraspol și credeam că acolo o să rămân toată viața. Dar până la urmă așa a fost să fie”, a mai oftat ea, mai mult pentru sine, cu privirea spre partea cealaltă a râului. “Aici trăgeau de pe malul celălalt, când venea cineva să bea apă. Au murit oameni atunci în sat. Trăgeau când le venea și mulți au fugit din sat, pentru că le-a fost frică. Noaptea dispăreau oamenii de pe stradă. Unii au fost duși în Siberia”, ne-a mai povestit ea. Amintirile recente sunt sumbre pentru cei din satul Delacău. Dar asta nu-i împiedică să se înțeleagă bine cu unii dintre vecinii lor, să formeze, uneori, familii mixte sau să se uite cu dor de casă spre Transnistria. Nu același lucru se poate spune despre Dubăsari, unde încă persistă situația tensionată în satele moldovenești din stânga Nistrului. “Suntem mulțumiți că ne-am putut apăra. Așa au mai rămas aicea satele astea care sunt ale Moldovei. Noi acum suntem în Moldova, da’ vedeți, că Moldova se teme cumva ca Rusia să nu înceapă iarăși”, ne-a spus primarul satului Corjova, când am trecut granița pe la frontieră. “Așa, psihologic, nu pot să merg cu capu’ sus și să mă mândresc că eu sunt român. Dacă trebuie să mergi cu capu-n jos și să nu poți să spui nimic, nu-i bine. Prin câte-am trecut, aiștea 60 de persoane care-au fost uciși, cu ochii tăieți și dați înapoi să-i vadă oamenii. Tăt, tăt o fost făcut psihologic, ca pe oameni să-i distrugă. Și-acum, securitatea asta îi duce pe veterani de-ai noștri, care spun, care pleacă, îi duc acolo, prin beciurile-ăstea și intimidează.”





SUFLET ROMÂNESC. Cei născuți la Delacău, care au trăit toate momentele grele ale războiului, venerează tot ce e românesc. Ascultă Radio Iași, muzică populară românească și, dacă nu prind posturi românești, nu se uită la televizor. “Iașiu’, mângâierea noastră. Foarte intirisante emisiunile și nici nu vă-nchipuiți. Ca Iașiu’, nici un radiou nu e. Da’ la noi, Voronin s-o sculat, Voronin o mâncat, Voronin s-o culcat și tot așa. Io ascult mai ales «Recreația Mare», o emisiune extraordinară”, ne-a spus cu entuziasm Vera Eremia, educatoarea.Cu toate acestea, chiar dacă își iubesc locurile natale, mulți pleacă din sat de nevoie, pentru că problemele lor economice sunt foarte mari. Ca și cele administrative. “Aici e țara-n care se poate tot”, ne-a spus cu amărăciune un bătrân. Și se referea la ce e mai rău, nu la ceva bun. Nici de regimul comunist nu se așteaptă să scape, pentru că oamenii votează în continuare în virtutea inerției, spun ei: “Mentalitatea e foarte proastă la alegeri. Din păcate. Întotdeauna se votează “Spic”, “Rândunică” sau “Secera și ciocanu’”. Altceva nu știu ei”, ni s-a explicat, la o discuție cu mai mulți oameni din sat.




Soarta

“Eu n-am vrut să stau aici, în sat. M-am măritat la Tiraspol și credeam că acolo o să rămân toată viața. Dar până la urmă așa a fost să fie. Aici trăgeau de pe malul celălalt, când venea cineva să bea apă. Au murit oameni atunci în sat. Trăgeau când le venea și mulți au fugit din sat, pentru că le-a fost frică. Noaptea dispăreau oamenii de pe stradă. Unii au fost duși în Siberia”

Marina Catansus ,localnică






Dincolo

“Noi venim aici de obicei să facem grătar, dacă vrem să stăm între noi și să nu ne deranjeze toți din sat”

Liliana - adolescentă, Delacău




Iubirea

“Tinerii se mai căsătoresc între ei, de-aici și de dincolo. Sunt băieți de-acolo care iau fete de-aici și se-nțeleg bine”

Vera Eremia - educatoare, Delacău

Identitate

Din cauza restricțiilor care li se impun, mulți ajung să-i urască pe ruși, cu tot ce este rusesc și li se bagă pe gât cu forța. Iar românismul devine un soi de pandantiv purtat cu sfințenie. Și de pansament pentru rănile făcute de regimul care-i distruge și-i lasă săraci. Unii devin chiar extremiști, uneori fără să-și dea seama. “Io n-am mai vorbit cu fiica mea un an, când am auzit că s-o căsătorit în Germania cu un neamț și n-o luat un român”, ne-a mărturisit o femeie din sat. Dar s-au împăcat în cele din urmă, când mama și-a dat seama că patriotismul ei e deja exagerat. Și la Delacău au fost împușcați și mulți voluntari în timpul luptelor cu separatiștii. Oamenii sunt încă speriați. Dar mai rezistă, în ciuda tuturor necazurilor. Încearcă să supraviețuiască și să nu plece. Dacă ar pleca toți, ar lăsa pământul liber, așa cum își doresc ceilalți. Ei încă se mai uită spre noi cu speranță. Visează la noi ca la niște frați care le pot întinde o mână de ajutor. Ca la salvarea neamului și a sufletului lor.Pentru ei, limba română e o icoană la care se închină cu fiecare cuvânt pe care-l articulează. Pentru românism au luptat și luptă în continuare. Sunt umiliți, bătuți, înfometați, batjocoriți. Iar când ajung aici, află cu stupoare că “vina” lor cea mai mare a fost întotdeauna accentul moldovenesc…




Motoțâcla cu căleașcă

Trecând înapoi, pe malul moldovenesc, am avut parte de o scenă pentru care “prietenul” Kusturica ne-ar invidia: o “demonstrație de forță” cu “motoțâcla cu căleașcă”. Adică motocicletă cu ataș. Care a apărut de pe o uliță a satului, cu trei pasageri înfocați. Care, văzând “public din afară”, au făcut o frumoasă cascadorie până s-au oprit fix în Nistru. Cei trei ocupanți ai “motoțâclei cu căleașcă” ar fi vrut probabil să ne arate altceva, dar numai atât le-a ieșit…Așa că au reușit să ne ofere un spectacol excelent. Și nouă, și celor de pe malul “rival”. Drept răsplată, le-am dat mai multe mâini de ajutor, să-și scoată MT-ul “de colecție” din apă. Mai ales pentru că știam cât de important este acest vehicul în Basarabia. L-am mai întâlnit și în alte părți, pus la loc de cinste, ca un adevărat membru al familiei. Care e foarte util, dar consumă prea mult pentru bugetul unora.

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

basaru
basarabean

masculin Number of posts : 2717
Age : 76
Localizare : Everywhere
Hobby : Basarabean
Registration date : 04/09/2006

http://basarabian.blogspot.com/

Sus In jos

Re: Caravana Jurnalul Național 2007

Mesaj Scris de basaru la data de Lun 23 Iul 2007 - 3:27

Coșmarul războaielor

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea aceasta imagine]

Locotenent colonel în Afganistan al armatei sovietice, în anii ’80, medic în Tiraspol în timpul războiului transnistrean, în prezent chirurg la Târgu Bujor, basarabeanul Valentin Șcraba s-a născut a doua oară când s-a stabilit în România. Unele cutume ale societății l-au făcut să se simtă exact ca pe câmpul de luptă din Kandahar.





Medic ofițer rezervist în armata sovietică, ajuns pentru o perioadă director de spital în România, doctorul Șcraba este un tip fericit: “Câștig circa 300 de dolari lunar și consider că este un salariu bun. Nici nu îmi vine să cred că iau atâția bani. În Moldova aș fi fost plătit cu 62 de euro. În plus, trăiesc într-o democrație mult mai avansată ca cea de acasă și pot respira aer românesc”. Câteva bucurii simple, care îi dau farmec vieții. Una presărată cu amintiri dure, pe care uneori nici nu vrea să le comenteze. “Mă trezesc coșmaruri. Nu ați vrea să le aveți!”





LIMBA RUSĂ. S-a născut în satul Gherman, lângă Sculeni. Într-o familie săracă, de români. De mic a fost îndemnat de tatăl său să vină în România, “la Galați, unde fratele său se stabilise în 1944”. Nu a avut nimic, colhozul le asigura existența de zi cu zi. “Singura mea bogăție a fost capul ăsta. Eram cel mai sărac din școala primară, dar cel mai deștept. Noi nu aveam bani nici să-mi iau o bicicletă sau să merg cu autobuzul. Am făcut patru ani naveta până la școală pe jos. Câte cinci km zilnic. Adică, am mers pe jos, în acest timp, distanța între Moscova și Chișinău.” Până la vârsta de 14 ani nu a vorbit limba rusă. Nici nu știa câtă nevoie avea să aibă de ea. “În clasa a IX-a, tata l-a făcut pe dracu ghem și m-a trimis în tabăra de matematică, în Crimeea. Acolo, în tabără, mi-am zis că în țara asta dacă vrei să obții ceva trebuie să ști rusa. Am vorbit și am trăit rusește până în 1994.”





KANDAHAR. Un deceniu l-a petrecut în Germania, în Berlinul de Est. Ca medic militar. Apoi, în 1986 a fost trimis în Afganistan. Șef de spital l-a avut pe nepotul lui Hrusciov. Apoi i-a devenit șef, peste un an. A picat în Kandahar exact în perioada în care afganii întorseseră armele împotriva rușilor. “La început ne-au primit cu flori. Nu pe mine, pe cei care au fost înainte. Când am ajuns acolo l-am găsit pe Ben Laden ofițer american! Era vremea când Gorbaciov preluase puterea, când vremea noastră în acea țară se sfârșise. Ajunsesem să ne întrebăm ce căutăm noi acolo”, rememorează Șcraba. I-a plăcut în Afganistan. Avea condiții foarte bune în spital și a salvat multe vieți. Ale sovieticilor, dar și ale băștinașilor. Spune că până să plece în Kandahar a fost ateu. Asta până când “mi-am dat seama, acolo, în plin război, că fără Dumnezeu nu aș fi salvat atâtea vieți”. Pentru medicul basarabean, războiul din Afganistan a însemnat operații pe care nici nu visa să le realizeze vreodată. Nu tratau numai soldați sovietici. Un sfert din pacienți erau chiar mujahedini, unii fiindu-le inamici pe câmpul de luptă. “Veneau de foarte multe ori înarmați. Și murdari. Într-o zi, am primit un afgan împușcat în trei locuri. Avea o barbă imensă și două centuri cu muniție pentru mitralieră legate pe piept. L-am pus să le dea jos. A îndreptat automatul spre mine și m-a amenințat că mă execută. I-am făcut radiografiile cu cartușierele pe el. Au ieșit inclusiv pe film. Erau oameni tare ciudați”, spune Șcraba. Cei doi ani de război au însemnat o puternică luptă pe care a dat-o pentru a reuși să se adapteze la societatea în care armata l-a trimis: “Când m-am întors din Afganistan, am trecut pe la un prieten, în Tashkent. M-a întrebat cum a fost acolo. Nu știam ce să-i spun. Nu știam cum să-i explic că aceste lupte presupun de multe ori frica celor aflați la putere de a le rezolva pașnic. Că uneori religia poate aduce mai multe crime decât orice altă cauză dreaptă. Îmi era greu să-i exprim toate astea. Îmi e greu să le exprim și în prezent. Am fost împotriva războiului. Eram ofițer, așa că trebuia să-l accept”. Unele vieți le-a salvat, iar localnicii le-au luat fără nici o remușcare. În fapt, un astfel de episod îi aduce coșmaruri aproape mereu: “Am tratat la o fetiță de 12 ani o plagă foarte urtâtă, prin împușcare, în zona inghinală. Apoi, feța fost tratată ca un gunoi. Pentru ei era doar un balast uman, se atinseseră necredincioșii de ea. A cui a fost vina că a fost rănită? Un militar, când pleacă la război, știe că este posibil să nu se mai întoarcă. E meseria lui. Dar un copil ca ea ce vină are? Și revin la amicul meu. Ce să-i spun? Că Dumnezeu a vorbit singur când ne-a dat povețe? Că trăim într-o lume în care valorile sunt călcate în piciore pentru că unul sau altul văd o problemă diferit?”. A prins inclusiv începutul războiului din Transnistria. “Nu vreau să vorbesc despre el. În trei luni acolo am văzut grozăvii mai mari decât în doi ani în Irak.”





* 23 reprezintă numărul anilor petrecuți de Valentin Șcraba, ca medic militar, în Armata Sovietică. A stat zece ani în RDG, doi ani în Kandahar și trei luni în Transnistria




Văcuță de închiriat

În 1988 s-a întors acasă. La numai trei zile soția i-a pus în față divorțul. Șocat, dezamăgit de viață, a luat decizia de a pleca într-un concediu la Galați. La rudele pe care nu le văzuse de ani de zile. Acolo, a cunoscut o femeie. Până la urmă și-a unit destinul cu ea și s-a mutat în locul pe care îl visa încă de când era mic, când tatăl său îi spunea să vină în România. “A fost greu. După 23 de ani de chirurgie a trebuit să fac din nou practică, precum orice student. Am avut noroc cu un profesor de acolo, m-am adaptat repede.” A primit un post la Târgu Bujor, la 50 km de Galați. În 2001 a devenit director interimar în acea instituție. Timp de trei ani a condus spitalul. Nu a vrut să dea concurs pentru a continua în funcție pentru că “trebuia să intru în politică, pentru că oamenii mă tratau de multe ori ca pe un străin”.



Nu vrea să vorbească de condițiile existente în sistemul medical. Este mulțumit că în perioada respectivă a reușit să închirieze o văcuță, de la un localnic, fără să dea bani. Văcuța da 18 litri de lapte zilnic. A mai reușit un barter cu alt localnic și aducea dulceață gratis în spital. “Astfel aveam o parte din micul dejun asigurat fără să dau bani.” Nu vorbește corect românește. Folosește un dialect moldovenesc destul de vechi. Uneori îi este rușine să deschidă gura prin piață. “Mulți au făcut mișto de mine. Nu mă supăr, îi înțeleg pe oameni. Astea sunt chestii minore.” În schimb îi e dor de sora care stă la Marea Japoniei, în Mahotka, și de cea care locuiește mai aproape, la Glodeni, lângă Bălți. Vorbește, în schimb, de politică, de discrepanțele dintre români și basarabeni. “Vorbim aceeași limbă, avem aceeași istorie și cultură, dar suntem despărțiți. Acolo, mulți nu vor să spună că sunt români și afirmă că sunt moldoveni pentru că din 1812 suntem separați. Țara Românească a apărut ulterior. De aia nu au conștiință de români. Și mai sunt și invidioși. Totul pleacă de la nivelul de trăi, asta vorbind de invidie. Nu știu cât sunt de vină Bucureștiul sau Chișinăul pentru problemele dintre cele două state. Totuși, cred că România ar trebui să fie mai tolerantă cu problemele astea. Trebuie să țină cont și de faptul că în Moldova se vorbește mult și nu se face nimic. Acolo rușii pompează petrol și gaze. Îi au la mână. UE, în schimb, vorbește mult și nu face nimic. De aia spun că ar trebui mai multă înțelegere. Pe de o parte, acolo au rămas comuniștii la putere, pe de altă parte, rușii le dictează ce să facă. Sunt strânși cu ușa.”

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

basaru
basarabean

masculin Number of posts : 2717
Age : 76
Localizare : Everywhere
Hobby : Basarabean
Registration date : 04/09/2006

http://basarabian.blogspot.com/

Sus In jos

Re: Caravana Jurnalul Național 2007

Mesaj Scris de basaru la data de Lun 23 Iul 2007 - 3:36

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea aceasta imagine]

CONTROL VAMAL. Pentru a intra în comuna lor, localnicii din Corjova trebuie să treacă podurile controlate de “grănicerii” transnistreni

În satul lui Voronin fac legea transnistrenii

Localitatea Corjova, din Raionul Dubăsari, se află din 1991 încoace într-o continuă nesiguranță. Deși este pe malul stâng al Nistrului, ține de Moldova. Însă autoritățile de la Chișinău pot cu greu să administreze zona, transnistrenii făcând adesea demonstrații de forță contra românilor de acolo, fără ca poliția moldoveană să ia atitudine.





În 1991, când Basarabia a devenit independentă de Uniunea Sovietică, iar Transnistria s-a dezis de guvernul de la Chișinău, comuna Corjova a rămas Republicii Moldova. Deși au semnat un tratat prin care acceptau această realitate, autoritățile de la Tiraspol au sabotat tot timpul administrația Chișinăului asupra localității. Însuși președintelui Voronin, originar de acolo, i-a fost interzis accesul în urmă cu ceva vreme.





CU INIMA ÎN DINȚI. Pentru a ajunge la Corjova trebuie să fii controlat de “vama” transitreană. Nu contează că administrativ localitatea ține de Moldova, deoarece accesul se face peste podul de pe Nistru, de la Dubăsari. Fiind ziariști români, a căror cetățenie nu le convine autorităților de la Tiraspol, am fost îndrumați să evităm controlul vamal. Soluția alternativă a fost tranzitul “ilegal” al Nistrului, pe podul din dreptul Hidrocentralei Dubăsari, care se află amplasată în aria comunei Corjova. Acolo există soldați ai regimului de la Tiraspol, însă nu fac controlul identității, deoarece podul este trecut de localnici. Mergând relaxați, ca și cum am fi fost “oamenii locului”, și având aparatura “camulfată” în “plase de un leu”, am trecut podul. Spre norocul nostru, n-am fost identificați de suspicioșii “grăniceri” transnistreni. La capătul podului ne-a așteptat Iurie Coțofan, consilier local în comuna Corjova.





ISTORIA LOCULUI. De la Iurie Coțofan am aflat și istoria Corjovei. Din câte știe dumnealui, românii sunt atestați acolo “de vreo trei sute de ani”. Tot timpul, malul Nistrului a fost un loc nesigur, afectat de invaziile tătarilor, turcilor și polonezilor. În 1924, satul a fost inclus de sovietici în Republica Socialistă Sovietică Autonomă Moldovenească, făcută pentru a motiva o viitoare alipire a Basarabiei la URSS. Prin 1930, în localitate a fost înființat un colhoz. În anul 1940, după ce sovieticii au răpit Basarabia de la România, au fondat Moldova Sovietică, care avea în granițele sale și satul Corjova. După război, localitatea a fost inclusă în zona industială a orașului Dubăsari. Dezvoltarea zonei a provocat și dezechilibru etnic, deoarece sovieticii au colonizat populații din Rusia și Ucraina care să lucreze în noile fabrici ce au apărut în Moldova. Problemele naționale ale Corjovei debutează prin 1989-1990, când etnicii slavi au fost încurajați de guvernul de la Moscova să se opună tendințelor de independență ale Moldovei. În regiune au fost aduși cazaci de pe Don, care să organizeze rezistența armată a Transnistriei față de autoritățile de la Chișinău. La Corjova, războiul a ținut din martie până în iunie 1992. Au murit zeci de oameni, iar alte câteva sute au fost mutilați pe viață. De asemenea, mulți corjoveni au fost dați dispăruți, iar familiile nu știu nimic despre ei până astăzi.





ÎNTRE CHIȘINĂU ȘI TIRASPOL. Primarul actual al comunei Corjova este Valeriu Mițul, fost combatant în războiul din 1992. Oficial, el ar trebui să administreze trei sate ce aparțin de Republica Moldova: Corjova, Mahala și Lunga, cu o populație de 4.000 de locuitori. Domnul Mițul spune că este foarte greu să controlezi comuna. Transnistrenii încalcă înțelegerile pe care le-au semnat în 1992 și fac tot ce e posibil pentru a intimida administrația moldovenească. Toți primarii și consilierii corjonevi au fost victimele abuzurilor regimului de la Tiraspol. Cum erau aleși, milițienii din Dubăsari veneau în Corjova, îi arestau sub diferite pretexte și-i puneau să semneze declarații din care reieșea că nu vor reprezenta Republica Moldova în localitate. Din “arsenalul” de “metode de convingere” n-au lipsit răpirile și tortura. Unii au rezistat presiunii, alții nu... Echipa lui Valeriu Mițul a fost aleasă în mai 2003, din rândul organizației de foști combatanți, fondată chiar de primar. A fost arestat de zeci de ori de miliția din Dubăsari, soția i-a fost dată afară de la lucru, iar pretutindeni se simte urmărit de serviciile secrete ale Tiraspolului.Cu amărăciune, combatanții din 1992 recunosc că doar ei se mai luptă pentru ca localitatea Corjova să rămână la Republica Moldova. Autoritățile de la Chișinău tratează cu superficialitate problema lor, foarte puține fonduri fiind trimise aici. Valeriu Mițul se plânge că pentru întreținerea anuală a unei străzi în comuna Corjova i se dau cam 50 de dolari. “Ce să faci cu banii ăștia...”, oftează dumnealui. Bugetul local al primăriei este, de asemenea, greu de acumulat: “Unii agenți economici de pe teritoriul comunei Corjova dau taxele la Dubăsari, adică la Transnistria. Avem în localitate hidrocentrala, fabrica de confecții (cu peste o mie de lucrători), fabrica de beton armat, colhozul, întreprinderea auto, însă transnistrenii și-au pus oamenii în fruntea lor și nu putem colecta taxe”.





ÎN VOIA SORȚII... Poliția, care ar trebui să asigure funcționarea legală a instituțiilor din Corjova, este ca și inexistentă. Pentru 4.000 de locuitori, guvernul de la Chișinău a instalat un post de doi polițiști, care n-au nici o autoritate. Doar să fie acolo... Dacă se întâmplă vreo infracțiune în satele Corjovei, oamenii aleg după bunul plac cui să se adreseze – polițiștilor moldoveni sau milițienilor transnistreni. Astfel, legea este o normă opțională în acest colț al Moldovei... Primarul Mițul povestește că din cauza neputinței poliției moldovenești îi este imposibil să organizeze întruniri obștești în Corjova: “De câte ori ne adunăm pentru vreo serbare, comemorare sau alegeri, milițienii transnistreni vin și ne răspândesc cu forța în fața polițiștilor noștri neputincioși. Nu este nimeni care să ne apere...”.






Violențe la alegerile locale

În luna iunie 2007, în Republica Moldova au avut loc alegeri locale. Comuna Corjova a fost din nou în atenția guvernului de la Chișinău și a organizațiilor internaționale, deoarece era de așteptat ca transnitrenii să saboteze organizarea scrutinului. La primul tur, ținut la 3 iunie, milițienii din Dubăsari au ocupat secția de votare de la Liceul “Mihai Eminescu” din Corjova, iar scrutinul nu s-a mai ținut. După acest incident, candidații au fost “vânați” timp de două săptămâni, cât dura până la următorul tur, fiind nevoiți să fugă de la casele lor. La turul al doilea, din 17 iunie, milițienii transnistreni au fost mult mai violenți, distrugând secția de votare în jur de ora șapte dimineața și sechestrându-i pe polițiștii moldoveni care se aflau în liceu. După ce au fost bătuți, aceștia s-au retras la dreapta Nistrului, iar de atunci nici un reprezentant al Ministerului de Interne de la Chișinău n-a mai călcat prin Corjova. În astfel de cazuri, când moldovenii și transnistrenii se află în dispută, ordinea publică ar trebui să fie asigurată de “pacificatorii” ruși, soldați care au datoria să medieze tensiunile din zonă. Primarul Corjovei, Valeriu Mițul, susține însă că “pacificatorii” nu fac altceva decât să sprijine regimul de la Tiraspol, iar despre vreo mediere a diferendelor nici nu poate fi vorba. El le reproșează acestora că la 17 iunie, deși știau că milițenii de la Dubăsari vor ocupa satul, au făcut doar controale superficiale ale zonei: “Au venit la 12 noaptea, totul normal, au venit la 5 dimineața, la fel. Dar când a trebuit, la 7 când se deschidea secția de votare, n-au fost aici! Când trebuiau să stea să nu intre miliția transnistreană. După ce milițienii au fărâmat totul, a mai trecut o oră și apoi au venit și pacificatorii...”.

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

basaru
basarabean

masculin Number of posts : 2717
Age : 76
Localizare : Everywhere
Hobby : Basarabean
Registration date : 04/09/2006

http://basarabian.blogspot.com/

Sus In jos

Re: Caravana Jurnalul Național 2007

Mesaj Scris de Continut sponsorizat Astazi la 13:35


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 1 din 3 1, 2, 3  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Puteti raspunde la subiectele acestui forum