MOLDAVSKIJ JAZYK-o aberație lingvistică motivată politic (I)

Posteaza un subiect nou   Raspunde la subiect

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

MOLDAVSKIJ JAZYK-o aberație lingvistică motivată politic (I)

Mesaj Scris de aduca79 la data de Mier 5 Mar 2008 - 22:36

Motto:
A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greșeală naivă, ori o fraudă știintifică; din punct de vedere istoric și practic, e o absurditate și o utopie și, din punct de vedere politic, e o anulare a identității etnice și culturale a unui popor și, deci, un act de genocid etnico-cultural”.
(Eugeniu COȘERIU, lingvist român cu reputație internațională, născut în Basarabia)

În ultima vreme, la nivel de politică externă (nu și în ceea ce privește relațiile dintre muritorii de rând), raporturile româno-moldovenești au suferit o evidentă degradare.
Președintele Vladimir Voronin și camarila din jurul său par a fi cuprinși de psihoza “imperialismului” românesc. De aici, șicanarea oficialilor de la reprezentanța română de la Chișinău; de aici, greutățile puse celor care vor să treacă de o parte și de cealaltă a celui mai blestemat râu, Prutul, făcut parcă anume să-i despartă periodic pe români de români, de aproape două secole (din 1812); de aici, piedicile puse în fața tinerilor basarabeni care doresc să vină spre a studia în România.
Reacția “tătucului” Voronin, micuțul țar de pe malurile Bâcului, exprimă, bineînțeles, interesele rusofonilor din Republica Moldova și - în egală măsură - pe cele ale Kremlinului “păstorit” de un țar mai mare, și el tot un Vladimir, Putin.
Românofobia se manifestă pe fondul tot mai numeroaselor cereri privind acordarea dublei cetățenii (chiar dacă pentru înregistrarea lor autoritățile moldovenești au refuzat deschiderea a încă două consulate). Dubla cetățenie permite locuitorilor din jumătatea de răsărit a Moldovei să acceadă în spațiul Uniunii Europene, la muncă și la studii; și, la o adică, nici găsirea unui loc de muncă în România nu este de lepădat, dată fiind sărăcia cronică din satele și orașele dintre Prut și Nistru. Există, așadar, teama întemeiată ca domnul Voronin să ajungă asemenea regelui din Micul prinț de Antoine de Saint-Exupery, care stăpânea o întreagă planetă, dar se plângea grozav că duce lipsă de supuși, fiind singurul locuitor al acesteia; lucru posibil după ce ultimul “moldovean” va fi stins lumina la ieșirea prin vama de la Ungheni... Si, poate, coșmarul cel mare care bântuie somnul dumnealui este unirea Basarabiei cu România!
Acesta este contextul actual al ofensivei ideologice antiromânești, concretizat în plan istoric-educativ prin impunerea în școli a manualelor de așa-zisă istorie “integrată” (dar prin care se dezintegrează istoria Moldovei răsăritene de istoria românilor, în ansamblu!), iar la nivelul întregii societăți, prin promovarea conceptului de limba “moldovenească”, ca o a unsprezecea și cea mai răsăriteană limbă neoromanică.
Întru demonstrarea absurdității acestei teze, vehiculată sporadic și în secolul al XIX-lea, însă destul de consistent după unirea Basarabiei cu România, în 1918, când Rusia sovietelor a pierdut pentru două decenii un profitabil grânar și un important punct strategic, vom apela în cele ce urmează la două prestigioase lucrări de lingvistică.
O lucrare ca și obligatorie în orice bibliografie care vizează contribuțiile în domeniul romanisticii din secolul al XX-lea este cartea profesorului Carlo TAGLIAVINI, „Origini delle lingue neolatine” (Originea limbilor neolatine), tradusă în românește în 1977, la Editura Stiințifică și Enciclopedică. Cum vom vedea mai departe traducerea - în acel moment istoric - și publicarea scrierii au constituit un act de curaj și de demnitate națională. În Cuvântul introductiv se afirmă că “Lucrarea profesorului Carlo Tagliavini este singura introducere în lingvistica și în filologia romanică de largă circulație în lume care acordă limbii române un spațiu vast, egal cu al celorlalte limbi romanice, renunțând la rezentarea ei ca simplu termen comparativ, de referințe generale. (...) O asemenea perspectiva în problematica românească nu putea veni decât din partea unui romanist profund cunoscător al limbii române, așa cum, între romaniști, puțini mai sunt”. (Alexandru Niculescu p. V; aici și în continuare actualizarea ortografiei ne aparține - A.C.)
O secțiune importantă și care constituie partea finală a lucrării o reprezintă descrierea și evoluția limbilor descendente din idiomul italic; mai intâi cercetătorul prezintă România Orientală și - în mod firesc - va începe cu limba română (p. 285 sqq.), însă nu mai este firesc faptul că el este nevoit să redacteze întinse note de subsol (care, practic, dublează textul de bază!) prin care să încerce lămurirea destinului vitreg al vorbitorilor dialectelor sud-dunărene sau să clarifice această găselniță pseudoștiințifică numită “limba moldovenească”; paginile 286-289 sunt o întinsă notă consacrată acestei false probleme, notă însoțită de două grăitoare hărți:
a) împărțirea administrativă a provinciilor istorice ale României în perioada interbelică, conform Micului Atlas Lingvistic Român, 1 (p. 288)
b) harta Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, conform The World Atlas, Moscow, 1967 (p. 286).
În cele ce urmează, vom face o analiză a acestei note, echivalentă cu un mic studiu de patologie lingvistică.
Carlo TAGLIAVINI observă că până la începutul secolului al XIX-lea acest teritoriu a fost continuu parte componentă a Moldovei, iar din punct de vedere lingvistic nu puteau să apară modificări esențiale nici după aceea, “întrucât Prutul nu marchează o graniță lingvistică” (p. 286). Stabilirea graniței pe Nistru a constituit o nouă dramă omenească, întrucât la răsărit “rămâneau încă zeci de mii de români, care, din 1924, au făcut parte din Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească cu capitala la Tiraspol” (p. 287).
Și atunci, ca și astăzi, spațiul transnistrean a format un avanpost al rusismului înspre Balcani și înspre Europa Centrală. După al Doilea Război Mondial, procesul dirijat de distanțare a graiului moldovenesc de peste Prut a fost accentuat.
Concomitent, lucrările de lingvistică publicate la Moscova și la Chișinau teoretizează “limba moldovenească” ca unitate autonomă în cadrul lumii romanice (mai ales după 1950). Reproducem câteva dintre acestea, adăugând imediat și comentariul lingvistului Carlo TAGLIAVINI:
a) R. A. BUDAGOV, în “Limba moldovenească între limbile romanice”, Moscova, 1953, p. 126: “Dar dacă limba română și limba moldovenească prezintă multe concordanțe, formând un grup de limbi romanice [...], aceasta nu înseamnă că fiecare din aceste limbi nu are particularitățile sale individuale”.
Carlo TAGLIAVINI: „Însă atunci când vrea să citeze aceste particularități, se mărginește să dea câteva cuvinte a căror arie este întreaga Moldovă istorică, iar câteva sunt cunoscute și în alte regiuni românești” (ca ciolan etc.).
b) Articolul „Moldavski jazyk” din Marea Enciclopedie Sovietică, vol. XXVIII, 1955, afirma: “este o limbă romanică care face parte, împreună cu româna, din grupul limbilor romanice orientale”.
Carlo TAGLIAVINI observă că autorul articolului se contrazice atunci când spune: “limba moldovenească este extraordinar de apropiată de dialectul moldovenesc al limbii române care se vorbește în Moldova (Republica Populară Română) dintre Prut și Carpați”. (p. 287)
c) V. F. SISMAREV a redactat in 1952 un studiu, tradus la Chișinau, în 1960, de către O. CERBJANU sub titlul „Limbile romanice din Sud - Estul Europei și limba națională a R.S.S. Moldovenești”.
Carlo TAGLIAVINl comentează, nu aduce altă probă în privința independenței limbii moldovenești față de română, decât intrarea unui număr mai redus, în secolul al XIX - lea, de neologisme culte din limbile occidentale. (p. 288)
d) Privitor la antologiile literare sau la lucrările de stilistică alcătuite în R.S.S. Moldovenească, Carlo TAGLIAVINl observă că ele se bazează pe scriitori clasici, astfel încât “scriitori foarte cunoscuți, cum sunt Creangă, Eminescu etc., ar fi, ca să zicem așa, ambivalenți și ar face parte atât din literatura română, cât și din aceea moldovenească”. (p. 288)
Studiul și al altor lucrări, lectura revistei “Limba și literatura moldoveniaska” i-au întărit lingvistului italian o opinie anterioară: “m-am convins din ce în ce mai mult de ceea ce am afirmat la Congresul de Romanistică de la Florența din 1956: pretinsa limbă moldovenească nu este de fapt decât româna literară, scrisă cu un alfabet rusesc ușor modificat (adică în chirilice moderne, diferite de chirilicele vechi din paleoslava, folosite timp de mai multe secole de toți românii), cu unele concesii în favoarea unor forme dialectale moldovenești, cunoscute de altfel și în interiorul granițelor României I...]” (P. 289)
(va urma)

aduca79
novice
novice

feminin Number of posts : 3
Age : 37
Localizare : iasi
Hobby : sad
Registration date : 05/03/2008

Sus In jos

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Puteti raspunde la subiectele acestui forum